Despre autor:

Nicolae Coande s-a născut la Osica de Sus, pe 23 septembrie 1962. Locuiește în Craiova, unde este din 2006 editor fondator al revistei „SpectActor” (Teatrul Național) și propune întîlniri cu poeți și artiști — pentru ca gustul literaturii și aroma prieteniei să nu piară în oraș.
A publicat cărți de eseistică și interviuri și volumele de poezie: În margine (1995), Fincler (1997), fundătura homer (2002), Folfa (2003), Vînt, tutun și alcool (2008), Femeia despre care scriu (2010), VorbaIago (antologie, 2012), Persona (antologie, 2013), Nu m-au lăsat să conduc lumea (Casa de Editură Max Blecher, 2015) și Plagiator. 1962 (2017).

Despre Memoria unui mort este memoria mea:

„Plămadă argheziană (dată pe faţă: «grădinița de copii unde tare m-am simțit singur și pieziș»), doar că arsă (în cuptorul lui Ion Caraion? al lui Ion D. Sîrbu?! — apropiere făcută, în cazul ultimului, și de Marin Mincu) la temperaturi care-o preschimbă în ceramică de Cucuteni, ale cărei ozoare sunt săpate cu acizii tari ai sarcasmului (pînă la Dumnezeu!) — ceramică uneori «întreagă» (rotundele sale poeme epice), alteori făcută «cioburi» (a se vedea poemele scurte din secţiunea Lumea unghie) numai bune să-ți razi «bubele» ca un Iov atins în carnea sa proliferînd blesteme —, poezia craioveanului Nicolae Coande are consistenţa unor pînze de Pavel Filonov, tot atîtea tablouri populate («Legiune!») pînă la refuz colcăind de viaţă, dar și o musculatură individuală lucrată nu atît în sala de forță, cît în galeriile subterane ale vreunei mine de cărbuni sau plumb, dacă nu cumva în lagărele de muncă.
Mai mult ca oricînd, «efectul Coande» te izbește în Memoria unui mort este memoria mea, prezentul volum prin care promisiunea unui «poem mortal» de cîndva se-ntoarce în certitudine: «Este!»”

Emilian Galaicu-Păun

„Nicolae Coande e un poet versatil, capabil să schimbe registrul nu numai de la un volum la altul, dar și în interiorul aceluiași grupaj poetic. Memoria unui mort este memoria mea aliniază texte cînd concentrate, cînd vorbărețe, însă niciodată lipsite de mesaj masiv și de precizie. Pendulînd între pulchritudo vaga, cu referențialitate debordantă, și pulchritudo adherens, poetizare a universului poeziei, poetul mixează imagini energice, simboluri și voci cu o atitudine sceptică. Un vibrato al contestării ce agită caruselul realității în ebuliție. Ascuțișul minţii retează orice alunecare în autocompătimiri sau în grandori. Superlativele sunt topite în eficiența lucidității care cere mereu socoteală.”

Felix Nicolau