« Nimic mai străin de spiritul douămiist consacrat, „canonic“ decât strania poezie scrisă de Constantin Virgil Bănescu. (...) Dintru început atipică prin dicție, sintaxă, plan simbolic, prin adâncurile pe care le sondează, poezia lui C.V.Bănescu nu manifestă nici cea mai mică fascinație față de orientarea, în general centrifugă, a generației spre mizerabilismul cotidian, spre fronda adesea manageriată ca un foc de artificii și nimic mai mult, spre simpla atitudine. Dimpotrivă, încă din volumul Câinele, femeia și ocheada (2000), tendința este una centripetă, de depășire senină a contrariilor și a contradicțiilor, de regăsire a unității, de tămăduire sufletească printr-o poezie declarat terapeutică: „Acum știu: n-aș scrie dacă aș fi fericit“ (Avant-propos). Este o evidență aerul de înțelepciune orientală, budist-yoghină, care impregnează versurile (imaginea recurentă a „trupului-suflet“ apare chiar din primul poem), numai că ea nu este câștigată odată pentru totdeauna, și nici nu e fără fisură; cu reflexe de ales, de inițiat în cele esențiale (...), poetul își construiește textele fie pe scenariul visului, fie pe cel al meditației, ambele originate în efortul centrării existenței, în dorința accederii la miezul lucrurilor. Dar pe cât de frenetică este dorința, pe atât de fragilă este ființa celui pornit spre descifrarea „întocmirii albastre a lumii“, cum spunea cineva. Fragilizarea pare să aibă cauze multiple și adesea de semn contrar; uneori, drumul spre centru poate fi deviat de simpla interpunere a cotidianului, întotdeauna cu efect destabilizator (...); alteori, nici deplina singurătate nu e de bun augur. Experiența sângerândă pe care o bănuiești la originea acestei poezii, boala nenumită care-i hrănește creșterea este tocmai infernul sufletesc rezultat dintr-o dublă neputință: atât de a pactiza cu realul, inclusiv în limitele unei minimale conviețuiri, cât și de a-și asuma o singurătate deplină și o cucerire strict pe cont propriu a adevărului. De aceea, experiența înălțării, a spiritualizării, a dobândirii „conștiinței totale“ este mereu contrapunctată de căderi, de sentimentul pierderii grației ori de brusca reamintire a existenței celuilalt, spre care manifestă, cu discontinuitate, o atracție ce-i rupe fragilul echilibru. Mai trebuie remarcat și că experiența ascensională este mai mereu pusă sub semnul viitorului ori al conjunctivului, fiind mai curând proiectată, dezirabilă, în timp ce sincopele sunt de domeniul întâmplatului, al prezentului.

În Floarea cu o singură petală (2002), cel mai bun volum al său, C.V.Bănescu optează pentru o poezie aproape exclusiv repliată spre interioritate și spre vis, contruită pe un imaginar preponderent solar, auroral chiar, dar care continuă să fie supus atacurilor întunericului. Conectarea la miezul lucrurilor și al lumii e mai profundă („numai ochii mei știu/ cât de frumos e asfințitul/ văzut de deasupra cerului“), la fel și momentele de îndoială și de părăsire, mai rare acum: „nu sunt singur și nu pot să înțeleg/ de ce totuși mor în secret“ (jagrat (casa)). Substratul de spiritualitate orientală care prima în volumul de debut se estompează, lăsând mai mult loc fundamentării iudeo-creștine, de unde și un mai apăsat curaj al mărturisirii directe, de natură a descumpăni în zilele noastre (...). Multe poeme sunt articulate pe o recuzită neoromantică: peste realul abolit, vocea iluminată a poetului face să apară o altă lume, scăldată de energii demiurgice, cu accesul permanent deschis spre ordinea sacră; cel care reușește constant să cumuleze oracularul, profeticul și reîntregirea existentului este visul: „așteptăm visul// că-n vis e ce nu am văzut/ ce nu ne-am amintit/ ce n-am putut închipui// dorvisând/ visvisând// ca să ne vindecăm/ așteptăm visul“ (jagrat (visul)). Este drept că visul capătă, la C.V.Bănescu, și conotațiile unei morți mai mici, a unei morți benigne, ca un fel de repetiție finală înaintea morții celei adevărate. Iar moartea cea adevărată se ițește pe după mai toate versurile, singurul mecanism eficient de a o ține în frâu și de a o îmblânzi fiind scrisul (...).

Dacă în volumul de debut deschiderea spre real și închiderea în solitudine se sfâșiau reciproc, volumul al doilea marchează triumful temporar al replierii spre sine, pentru ca ultimul volum publicat de poet în timpul vieții — Același cer ce nu e (2006, 2009) — să reia conflictul inițial printr-o „pledoarie pentru iubire“. Una cu dublă coloratură, spirituală, dar și concretă, de natură a reîntregi, asemenea visului și scrisului, ființa. Numai că este o reîntregire tensionată, tranzitorie și uneori iluzorie. (...) Oricum, „pledoaria pentru iubire“ ține mai mult de trecut ori de vis decât de prezentul în care se înmulțesc momentele de rătăcire, derută, neliniște. Moartea își intensifică atacurile și doar scrisul mai rămâne spațiul unei viețuiri binecuvântate: „aici vreau să scriu/ unde nimic nu e adevărat// aici/ unde totul strălucește/ și e atât de strălucitor/ încât singurul loc pe care-l mai pot privi/ este locul înăuntrului meu// aici/unde Dumnezeu Își deschide palma/ aici/ unde Dumnezeu nu-Și închide palma/aici vreau să scriu/ pe zidul de mătase“ (Zidul de mătase). De altfel, la gândul dispariției există o singură frică și un singur regret: „mi-e atât de frică să mor/ fără să fi făcut/ poezie/ cu toate cuvintele/ pe care le știu“ (cu toate cuvintele). În definitiv, singura religie în care C.V.Bănescu pare să fi crezut până la capăt a fost religia poeziei. (...) »

‹‹‹ Ascunde

« (…) Constantin Virgil Bănescu se întoarce la înțelepciunea indică și egipteană. Operează cu simboluri specifice acelor culturi. De aici derivă și dificultatea înțelegerii poemelor. Problema principală nu constă în aflarea cifrului corect, ci în a discerne dacă autorul a scris pentru avizați ori s-a arătat dezinteresat de receptare. Caracterul livresc ar conduce spre cea dintâi opțiune. Numai că, deși accesibil unui grup limitat, orice mesaj ezoteric privește întreaga umanitate. Prin urmare, întâmplarea poetică individuală devine general-valabilă.

Primul volum aduce câteva similitudini de suprafață cu visceralitatea definitorie pentru generația douămiistă. Maniera de abordare diferă substanțial. Congenerii văd în carne un indiciu al condiției degradate, mizerabile. Prelucrând scene din Kama Sutra, după cum el însuși recunoaște prin titlurile poeziilor, Constantin Virgil Bănescu construiește momente sadice și masochiste, care ating și apogeul propriei valori. Însingurarea se asociază cu nevoia de plăcere. Aranjate ca versuri de legătură, ca digresiuni și ca umpluturi parantetice menite să orienteze sensul, repetițiile atrag atenția asupra unor microtexte sapiențiale (…).

Nicăieri nu intervine chestiunea moralității. Fiecare situație, senină sau crudă, se cuvine acceptată, pentru că este indispensabilă. Calitatea poemelor rezidă în abilitatea de a masca momente de criză, de ruptură și de regenerare, prin intermediul unor pilde străine de orizontul unui european. Dar și miturile europene stau ascunse cu atenție, hibridizându-se. Galateea, Pygmalion, Oedip, nașterea Atenei din capul lui Zeus și androginul fojgăiesc sub țesuturile desprinse. (…) Există un conflict insolubil între autoclaustrarea într-o vârstă de aur, asociată cu deprinderea tuturor mecanismelor universului, și creșterea (îmbătrânirea), considerată o pacoste în recuperarea relației cu planul vertical. Prezențele feminine din copilărie sunt partenere de joacă sau, cel mult, figuri eterate ca în opera lui Bacovia sau de un exotism straniu ca în versurile lui Constant Tonegaru (…).

Începând cu a doua carte — Floarea cu o singura petală (2002) —, Constantin Virgil Bănescu a ales forma sentențioasă, punând laolaltă cuvinte cu multiple conotații. Predomină motivele ascensionale, uraniene, semnificând deopotrivă moartea și învierea, înfrângerea și izbânda. Gândirea poetică se bazează pe dihotomii. Rețeaua este aparent perturbată de acele vietăți terestre care, prin miscările lor cotidiene, produc analogii cu drumul discului solar de la răsărit la apus, cu ciclurile vieții. (…)

Floarea cu o singura petală marchează reconcilierea materiei cu spiritul, refacerea unității: „semnul/ și devenirea semnului// poemul nu se lasă domolit// și spun/ și nu voi înceta niciodată sa spun:/ trupul meu/ este sufletul meu“ („kartari (semnul)“, p. 145). Aceasta etapă, ca și celelalte, este obligatorie în configurarea traseului desăvârșirii. Fără împăcarea contrariilor n-ar fi fost posibilă bucuria din Același cer ce nu e (2006). Mistica se preschimbă în religiozitate. Poezia se consumă în ritualuri de purificare. Dragostea își pierde corporalitatea (…). Sentimentul întemeietor așază orice fragment în locul corespunzător. Calea către Cer se atinge prin poeme. Iar smerenia scriitorului vine din îndoiala perfecțiunii propriilor aptitudini. (…)

Poezia lui Constantin Virgil Bănescu pare a fi redactată pentru a le da bătăi de cap criticilor măcar până la următoarea istorie completă a literaturii române. »

‹‹‹ Ascunde

« (...) Spre deosebire de colegii săi de generație, la C.V. Bănescu eul nu este perceput într-un mod egocentric, narcisic și egolatru, ci ca simplă modalitate de a pricepe, în mic, rostul lucrurilor. Poetul știe că numai printr-o dezvelire brutală a pielii se poate ajunge la macro-răspunsuri. Cu alte cuvinte, cunoașterea începe de aici și continuă, cu pași mici, înspre marele necunoscut. Ba mai mult, prin apropierea de celălalt, poetul întrevede premisele unei comunicări capabile să deschidă porți nebănuite: „e o liniște nouă/ aici/ sufletul meu/ se bucură de trupul tău// sufletul tău/ se bucură de trupul meu// e o liniște nouă// câteva păsări ascund nisip// e o liniște nouă/ iar noi tocmai am adormit” (p.170).

(...) Se simte că C.V. Bănescu a trăit fiecare rând pe care l-a scris. Felul lui de a vedea viața a fost însoțit mereu de urgența mărturisirii ei. Expresia rotundă a necunoscutului nu-l sperie, ci îl face curios, aidoma unui copil în fața unor lucruri pe care le zărește pentru prima oară. Poetul nu-și asumă poziția arogantă a celui care a înțeles, ci ipostaza inocentă a celui dispus să fie luat mereu prin surprindere: „de unde bate soarele/ și/ cât va ține această minimă colonizare a adevărului/ nu putem ști// nu putem ști/ cine-și va face cuib/ în viețile noastre” (p.149).

Și, chiar și așa, senzația ultimă, după ce închizi cartea, e că „Bobiță” (...) a fost un om care a priceput. A priceput fatalitatea absurdă a finitului, dictatura duioasă a limitei și sensul reducționist al sfârșitului. De aceea și-a încheiat socotelile cu viața mai repede: nu din lașitate, ci din preaplin. După ce cunoști conturul totului, nu există o rațiune suficientă pentru a continua să te repeți. După epuizarea cuvintelor, un singur lucru e cert: extincția. „mi-e atât de teamă să mor/ fără să fi făcut/ poezie/ cu toate cuvintele/ pe care le știu” (p. 210). »

‹‹‹ Ascunde

Apariția antologiei Zidul de mătase, de Constantin Virgil Bănescu (...), este o veste foarte bună. Cartea adună textele celor trei volume ale autorului, plus cîteva inedite, fiind practic o ediție completă a poeziilor acestuia. Cele 220 de pagini mi-au provocat tipul de reacție perplexă pe care o am (nu foarte des, e drept), cînd văd sau revăd un autor valoros, cu volume la activ, dar care n-a avut parte de atenția meritată din partea criticii. Nu spun „recunoaștere”, ci „atenție”.

Poeziile lui Constantin Virgil Bănescu au păguboasa caracteristică, pe termen scurt, de a nu fi nici foarte douămiiste, nici anti-douămiiste, astfel că receptarea acestuia a avut de suferit. Un autor poate camufla lipsa de valoare printr-un discurs a-generaționist răspicat. Nu este cazul, însă, cu Zidul de mătase. Deși respiră același aer ca autori precum Andrei Doboș sau Constantin Acosmei (pentru a oferi ca exemplu alte două poetici autonome și relativ atipice), lirica lui Bănescu e autistă într-un mod foarte pregnant. Filosofia orientală din care se hrănește poezia acestuia, simplitatea ritualică a anumitor refrene, sensibilitatea atentă și concentrată a minimalismului formal, alternanța textelor foarte scurte, fără nume sau cu titluri generice, cu poezii mai ample în care tensiunile capătă nuanțe, toate acestea transformă anumite versuri, care scoase din context ar părea platitudini crase în straie de aforism, în fragmente de o expresivitate halucinantă. „timpul însuși/ este neputincios/ față de trecerea lui” sau „dintre ea și ea/ o aleg pe ea” sînt două pagini ale cărții care, la o răsfoire aleatorie, nu spun mare lucru. Citite, însă, în spiritul vibrației generale, pot avea efecte nebănuite, reinventînd cuvintele comune și legăturile dintre ele, asemeni oricărei lirici de reală valoare.

„mi-e atît de teamă să mor/ fără să fi făcut/ poezie/ cu toate cuvintele/ pe care le știu” spune ultimul text al cărții, iar această tensiune se poate resimți la nivel global, efectele fiind cît se poate de reușite. Constantin Virgil Bănescu a fost unul dintre copiii teribili ai anilor 2000, o voce care a căutat cu o disperare calmă, prin mijloace extrem de intime, comunicarea, iar rezultatul final al căutării sale este, pentru poezia românească, acest volum exemplar.

‹‹‹ Ascunde