Biografia autorului:

Dmitri Miticov (n. 1980, Târgoviște) a publicat volumele de poezie Efectul de peliculă (2006) și Numele meu e Dmitri (2010), prin acest al doilea volum autorul asumându-și biografia ficțională a poetului basarabean Dmitri Miticov, din Dubăsari, care a luat naștere pe internet în 2007. Trăiește la București.

Despre Dmitri: uite viața::

„Mircea Ivănescu îmi spunea, după ce văzuse City of Angels, că Nicolas Cage joacă, atâta vreme cât trebuie să întruchipeze un înger, ca și când ar avea fața ecranată de un perete gros de sticlă. Așa încât emoția genuină a îngerului care se îndrăgostește ajunge la noi intensă, dar rece. Ca și îngerul jucat de Cage, și Miticov interpune între emoțiile violente ale copilăriei recuperate afectiv și noi – ba chiar între emoțiile lui și sine – o placă transparentă cu menirea de a le diminua temperatura afectivă. Deseori, placa aceasta capătă concretețea rece a monitorului: « Au fost zile întinse la umbra unor sentimente puternice / pe care le-am tras după noi peste tot / pînă cînd a venit depresia să facă din ele / un videoclip pus pe facebook ». E drept, prefer poemele în care, pe neașteptate, ecranul dispare, iar dialogul cu imaginea tatălui dispărut (marele înger absent al acestei cărți) transmite direct emoția, cu forța unui punch în stomac: « Sunt zile în care nu mă gîndesc la tine deloc, / dar ele trec repede și imediat ești aproape din nou / și atunci crește în mine bucuria / celui care își mișcă degetele de la picioare prin aer / cînd simte vîntul dimineții înfășurîndu-le / înainte de a deschide ochii / să-și privească picioarele amputate ». Cu astfel de punch-uri câștigă boxerii de top meciul.”

Radu Vancu

„Succesul de care s-au bucurat textele lui Dmitri, încă înainte ca ele să fie strânse într-un volum, ține de capacitatea acestui autor de a pune în scenă o lume, și mai puțin o semnătură. « Ne-au spus disperare și frică / și am început să căutăm sinonime și rime, / dar într-o zi mîinile rămîn suspendate / deasupra tastaturii, / creierul trimite comenzi în direcții greșite / și nici măcar nu știm / cît ar putea să dureze » scrie Dmitri atunci când are nevoie de un punct de pornire (sau de încheiere) pentru jocul său existențial. Dar greutatea versurilor sale vine din echivalențele pe care el reușește să le creeze între secvențele îmbibate de realitate și momentele de conceptualizare a afectivității, cum se întâmplă în fragmentul pe care tocmai îl pomeneam, dar și în aceste perechi de versuri de 15 și 16 silabe: « și se sparge în puncte și linii albe și alte / semnale trimise cu scopul precis de a șterge / fotografia unui bărbat care-și ține copilul / de mînă pe terasa unui bloc de zece etaje. » În plin crepuscul al vedetismului de toate felurile (inclusiv poetic), Dmitri Miticov este una dintre puținele voci care reușesc să mute accentul de pe cultul semnăturii pe expresivitatea felurilor de poezie din care suntem constituiți fiecare dintre noi.”

Răzvan Țupa