Premiul „Observator cultural” pentru poezie pe anul 2012. Volumul a apărut în 2013 în Slovenia, cu titlul „Pepel, prah in revolucija”, la editura IRIU Inštitut, în traducerea poetului și traducătorului Aleš Mustar.

Biografia autorului:

Octavian Soviany (n. 1954, Brașov) a debutat cu placheta Ucenicia bătrânului alchimist (1983), urmată, în anii ’90, de alte patru volume de poezie, strânse în antologia Cartea lui Benedict (2002). După 2000 a publicat Alte poeme de modă veche (2004), Scrisori din Arcadia (2005) și Dilecta (2006), pe lângă romanele Textele de la Monte Negro (2003, reeditat în 2012 cu titlul Arhivele de la Monte Negro) și Viața lui Kostas Venetis (2011). A mai publicat cărți de critică și dramaturgie, fiind unul dintre cei mai polivalenți scriitori români contemporani.

Trăiește la București.

Despre Pulberea, praful și revoluția:

„Poet al exasperării-de-a-fi, ale cărei flori malefice, maladive și adesea malițioase generează — ca într-un mirobolant caleidoscop imagistic și muzical la modul abstruz — nesfârșite, mereu imprevizibile focuri de artificii ce înnobilează liric întunericul sumbru al bietei ființe flămânde și însetate de oțiu și seninătate, Octavian Soviany închide oboseala existențială în lagăre de exterminare ad hoc a precarităților sale expresive și — altfel decât crinul ce-a obosit să tot fie poetic —, invocând/ evocând/ convocând comilitoni, altădată eroi (din soiul acelor inglourious basterds ai lui Tarantino), reușește, iată, cu pulberea, praful și revoluția (toate ale sale) să fie poate ultimul poet blestemat al acestor timpuri, vai, ele însele infatigabile în blestemății.”

Ioan Moldovan

„Istoria are un trup dezgustător, iar poezia îl deconspiră. Un complex scenic, forme și tipologii descriptive în care liricul întrerupe epicul, reușesc să compună o comunitate de caractere, de la romantismul unei vieți trubadurești până la analiza părtinitoare a celor mai cumplite personaje din istoria universală recentă. Realismul acestor reflecții liricizate stabilește harta unor destine și coloraturi care pot aminti, pe de o parte, de cântecele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu, iar pe de altă parte, de narativitatea citadină a lui Edgar Lee Masters. Teroarea dictaturii se autojustifică, absența dragostei devine poemul de dragoste, lumea pare un ștreang legat de gâtul șubred al emoției particulare. O excelentă lecție de estetică într-o carte provocatoare, care justifică pe deplin cei șapte ani trecuți de la publicarea Scrisorilor din Arcadia.”

Gabriel Daliș