Cristian Popescu
(1 iunie 1959 — 21 februarie 1995)
a fost membru al cenaclului Universitas și al grupării „90”. În timpul vieții, a publicat placheta Familia Popescu (1987), reluată în debutul oficial, Cuvânt înainte (1988), și Arta Popescu (1994). Postum au apărut Caiet de citire și de caligrafie (fragmente de jurnal) (2003), Opere I. Familia Popescu (2015), Opere II. Arta Popescu (2016) și Opere III. Jurnalul unei vieți moarte de-a gata (2023).

Despre Moartea mea din flori:

Aceasta nu e doar o carte de poezie, ci o hagiografie apocrifă a familiei Popescu, o evanghelie eretică a cotidianului transfigurat. Aici, pâinea dospește în vată, fotografiile își schimbă expresia pe furiș, iar tramvaiul 26 alunecă prin oraș ca o corabie funerară, un Styx urban de joasă tensiune. Fiecare gest capătă amploarea unui ritual, fiecare detaliu domestic își revendică locul într-o mitologie personală.
Cristi Popescu, bard al existenței proletare asemenea lui Bacovia, cartografiază cu o precizie halucinantă și, pe alocuri, suprarealistă, un univers de tramvaie jilave, birturi posomorâte și bulevarde scufundate în ceața industrială a Bucureștiului muncitoresc. Moartea mea din flori ridică urbanul precar la rang de scenografie barocă, mahalaua postsocialistă devenind scena unde moartea își joacă rolul de panopticon și „nuntă necesară”.
Nu există, în poezia română, un alt poet care să fi jonglat cu atâta virtuozitate atașantă între visceralitate și reverie, între abjectul tandru și sublimul demolat de propria ironie.

Emanuel Lupașcu

Cristian Popescu a scris o poezie-creuzet. Limbajul său este unul dezvrăjit, însă formula de lucru e incantatorie și vioaie, pentru un timp. Poematicul provine din această iscusință de a recupera miraculosul din mărunțișurile vieții de zi cu zi. Nimic din ceea ce l-a electrizat în cotidian nu a fost trecut cu vederea în poezie: membrii familiei ca niște forțe de candoare, orașul, tramvaiul, prieteniile. Luciditatea popesciană are o dimensiune metafizică, mistică. A compus mici biografii poetice, psalmi, necrologuri și poezii de dragoste pentru Apocalipsă. Iar marele inventar tanatic a devenit felul său de a domestici, printr-o „limbă de clopot”, stăruitoarele accese de finitudine.
Ce-ar mai fi de spus despre acest copil teribil cu un destin teribil? Este, pesemne, cel mai grozav poet român de la sfârșitul secolului XX.

Daniela Vizireanu

Cu sprijinul Societății Române de Radiodifuziune.

     

Alege și alte titluri publicate în colecția Plantații >>>