« După Federeii lui Nicolae Avram, colecția Plantații a Casei de editură Max Blecher, coordonată de Claudiu Komartin, se mai îmbogățește cu un titlu remarcabil: Mișcări de insectă.

Epurate de orice formă de discursivitate (și implicit renunțând la orice posibilitate de coerență discursivă), reduse cel mai adesea la câte cinci-șapte distihuri tăiate cu eliptică migală mazilesciană, poemele lui Ionel Ciupureanu (n. 1957) sunt obsedate de carne, burți, organe, măruntaie, sânge, maxilare; toate cufundate într-un aer vâscos, ori într-un indefinibil „ceva vâscos”; chiar și atunci când sunt sexuale, textele acestea nu au totuși niciodată nimic erotic, pentru că erosul, în înțelesul lui fundamental de principiu al voinței de viață, e cu desăvârșire absent, așa încât copulația e autodestrucție pură. Priviți cum arată un act „erotic” într-o astfel de lume: „Să nu mai simți alunecarea mea / în resturile din tine // ignoră-mă s-o luăm de la capăt / ce-i înghesuit se umezește de-a dreptul // gelatina ta gâfâie și gâfâie / inflamația ta mă devoră // și trăncăne și se varsă și râcâie / să mă vindec de tine că n-am încotro // ce chestie și lipicios și resturi și întuneric / și doar același nimic” (Agitația cuiva mai trebuie și cârpită). Contrastul între voința aceasta de destrucție și minuția observării formei e uneori atât de frapant, încât te curpinde senzația că ai sub ochi decupaje în prozodie mazilesciană ale monologurilor lui Molloy. Iată un asemenea mixaj virgiliano-beckettian: „Dintr-un mort mai fuge o bucată de carne / și-o altă bucată chiar crede că mai exist // cu trupul meu iar scurmă și scurmă / nu dintr-un mort ci dintr-o respirație de mort // dintr-un mort o bucată mai gândește că mai exist / nu dintr-un mort ci dintr-o respirație de mort // și-n trupul meu scurmă și scurmă” (În căutarea unei respirații). Peste toată carnea, peste tot carnagiul acesta se poartă totuși, ca peste niște ape organice putrede, un Dumnezeu (tratat, e drept, cu beckettiană ireverență: „Dumnezeul meu e tâmpit / că-mi arde și hainele și pozele și ochii din poze”, Mi se pare), semn că nu chiar totul e descompus „sub zdrențele astea de șuncă” (Într-o băltoacă un duh). Spune Mircea Cărtărescu undeva că regnul insectelor e lumea cruzimii pure; probabil că nu alta e senzația lui Ionel Ciupureanu, în vreme ce înregistrează (cu cruzime de entomolog) mișcările de insectă ale oamenilor. »

‹‹‹ Ascunde

« (...) O poezie stranie, cu rupturi neliniștitoare, cu o densitate și o putere a trăirilor care amintesc de filmele thriller. Minimalistă, nevrotică, poezia lui Ciupureanu pare să fie rezultatul unei șlefuiri obsesive a revoltelor interioare. Cred în varianta aceasta cu atât mai mult cu cât am aflat că în anii '90 Ciupureanu a scris versuri pentru formația de punk Terror Art.

Fără să încerc să spun că poezia lui Ciupureanu este tributară cuiva, căci nu este, trebuie să remarc, totuși, că e aici ceva din vizionarismul greu, mortuar al lui Bacovia (...), totul procesat într-o stilistică spectaculoasă, cam ca la Virgil Mazilescu (...) »

‹‹‹ Ascunde

« Stampe animate de mișcări halucinatorii, priveliști mentale și fizice aflate într-o perpetuă eroziune, poemele lui Ionel Ciupureanu împletesc ceva din verva pătrunzătoare a lui Goya cu zdrențuirea implacabilă a unei plante delicate, atinse de brumă. Rafinamentul nu e neapărat străin de sălbăticia tragismului ori de explozia antinomiilor. Forță și vulnerabilitate, damnare și (im)posibilitatea salvării, atracție thanatică și câte o neașteptată inserție a eternității alcătuiesc o parte a eșafodajului pe care se ridică poemele (...).

Oricât de violente ar fi forțele și ritmurile care târăsc după ele trupurile, gândurile, formele – prin răsuciri, comprimări, învârtejiri turbionare, până la epuizare –, poemul e întotdeauna altceva decât o descărcare rapidă. Ochiul e prea pătrunzător, spiritul prea lucid ca să-și reverse până la capăt neîmpăcarea. Rămâne întotdeauna ceva de observat, de disecat. Ceva de metabolizat în poezie. Miezul damnării e inepuizabil – se exhibă iarăși și iarăși, prin alte contorsiuni, prin alte cruzimi. Prin cărnuri diforme, prin viscere maltratate, prin infernul unei alcătuiri bolnave.

Ionel Ciupureanu vede cum tot ceea ce (se poate) visa moare. Iubirea ia forma unei erotici putrede, autodestructive, străine de orice fărâmă de erotism; visele și visurile, trupul, viața se macerează în convulsii – descărnate, zguduite, chinuite. Și toate au, paradoxal, o lumină internă, numai a lor, dar o lumină funebră. (...) Poemele din Mișcări de insectă aparțin trupului cangrenat, dar și unui timp rău, toxic – care anunță apropierea dezastrului. Nu doar omul se prăbușește, se destrămă, putrezește, ci lumea întreagă pare să stea sub semnul unei alterări ireversibile. O schizoidie contaminantă traversează poemele lui Ionel Ciupureanu, alterând straturile concentrice ale existenței, reale sau imaginare. (...)

Cotidianul se lasă investigat printr-o privire cu tăiș de scalpel și înregistrat cu o voce care se întâmplă să topească deosebirea dintre tonalitatea masculină și inflexiunile femininului. Discursul astfel dublat oscilează ambiguu între transparență și întuneric, fără să opteze limpede pentru o perspectivă univocă. Nu un apetit ludic se ascunde aici, ci clivajul dramatic al identității, ce întreține tensiuni irepresibile. Gesturi familiare respiră agonal, sugerând o durată interioară de o opacitate răvășitoare (Închide ușa, Se clatină și microbii). Nici măcar o imagine senină nu bântuie poemele lui Ionel Ciupureanu. Vulnerabil și înstrăinat, Dumnezeu nu e decât o urmă deznădăjduită a transcendenței (Mi se pare). În lumea crepusculară a lui Trakl, de pildă, exista sora. Erosul era muribund, ataca toate straturile ființei, dar totuși mai era posibilă o iubire: sora-zeiță, om și duh, speranță și presentiment al morții. În Mișcări de insectă, femeia înregistrează acut intensitatea alterărilor. Devorată și devoratoare, îi apare poetului ca o reflexie sororală a propriei destrămări (Așa fac și eu).

Veșnic neîmpăcat cu viața care îl chinuie, îl sfâșie, îl revoltă, Ionel Ciupureanu își reflectă stările printr-o sintaxă stranie, eliptică, ivită din ordonarea paradoxală a cuvintelor. Clivajul identității se reflectă, firesc, și la nivelul expresiei. Versurile posedă un soi de cifru, așa cum un cifru avea și poezia lui Trakl, în timp ce spațiile captate liric dobândesc un magnetism dureros, expresionist, apropiat de cel al Neliniștii lui Munch. (...)

Acestea sunt mișcările lumii lui Ionel Ciupureanu – vâscoase, degradate, devoratoare. Dar care aderă, șocant, prin ventuze aproape etanșe, la poezia autentică. »

‹‹‹ Ascunde

« Mișcări de insectă arată că poezia acestui poet negru subviețuiește în regnuri pe care ochiul obișnuit nu le poate percepe, aidoma acelor bacterii care și-au modificat ADN-ul și pot rezista într-un mediu unde arsenicul predomină. Însă la ce bun poezia dacă nu poate sugera ceea ce omul obișnuit refuză oricum să vadă și dacă nu încearcă să consume ceea ce plămânii noștri refuză? Viața e mai complexă decât ce vedem în vitrine.

(…) Tonalitatea sub-joasă, monotonia, senzația de detracare permanentă, repetitivă și aparent insolentă, efectul unui maelstrom mintal care presupune apariția unei „ordini creată și vie“, alta decât cea comună (Liviu Rusu, „Eseu despre creația artistică“), iată potențialele surse producătoare de poezie la Ciupureanu. Poetul este un serialist (revin și revin obsedant lecțiuni favorite, imagini-matrice în poemele sale) pentru care lumea este o imensă mașinărie complicată în pierdere de substanță și materie. Devitalizarea, iată ce surprinde de fiecare dată ochiul vorace al poetului, un ochi enorm, sofisticat precum al acelor insecte care pot vedea din aer sau de la sol lucruri atât de mici că nici nu există, acea viermuială de gesturi mecanice, absurde și de neînțeles pe care poetul le observă ca un mic demiurg – dacă nu ar fi el însuși prins în lanțul ăsta al voracității care domină lumea sa. Este ca atunci când culcat in iarbă, la soare, te simți privit de ceva și deschizând ochii vezi cum ochii în fațete, panoramici, ai unei insecte cu elitrele amenințătoare te scanează. Te-a și scanat.

Instinctul foamei, al fălcilor care mursecă în continuu este cel mai des sugerat („se frige bine copilul spumos / înecat și reanimat“ – amintind de „canibalismul“ Aglajei Veteranyi), într-o bolgie a ospățului terifiant, tantalic precum în acest poem care poate trezi groaza și infinita milă pentru ceea ce piere (…).

Este o voce-medium contorsionată de propria neputință, care captează zvonurile și febra unei lumi neștiute, cu acea chinuitoare acuitate a celor posedați, o bolboroseală de Pythie domestică, supusă ea însăși terorii, eroziunii imediate și, în grad restrictiv înalt, interdicției de a se exprima. Stranietatea este în general nota dominantă a poemelor din toate timpurile ale lui Ciupureanu, însoțită de sentimentul tot mai acut al morbidului care devastează o lume în care toți nu sunt decât niște „organe“ predispuse la acuplare monstruoasă.

E interesant în acest volum al lui Ciupureanu, spre deosebire de altele, parcă, faptul că avem un tip de contrapunct al mișcării poemelor, un soi de portativ care deși exultă provizoratul și indefinitul, este atent orchestrat. Asta poate pentru că Mișcări de insectă are și un editor profesionist. Așa se întâmplă că am putut depista poeme care par emise de altă voce, cum ar fi „Câteva nopți“, „Ceva tulbure“, „La celălalt capăt“, „Dacă mai eram“ etc., în care este depășită contorsiunea din poemele sale tipice spre o retorică și o deschidere a versului de altă factură, ce permite respirația mai amplă și chiar „meditația“, caracteristică în general refuzată poemelor sale.

(…) Ștefania Mincu a reușit, cred, cel mai corect să descifreze mecanismul producător ale acestui eu liric delabrat, aparent inert, intuitiv și ecorșat, supus unei presiuni care vine din interior și care deversează în afară materia abjectă din care sunt făcute disperarea și neantul (…). Într-adevăr, poezia sa este una care țintește în fond, ca orice poezie puternică, tăcerea, inaudibilul, o libertate „cutremurătoare prin consecințele ei“ (Ștefania Mincu), acele fervori stupefiante ale unei alte lumi care ne pot produce nouă, bunăoară, groază sau greață, dar în fața cărora, dacă stăm să ascultăm puțin, avem revelația: „coșmarul nostru e oricum prea crispat / sub povara celor inexistenți“.

Poezia lui Ionel Ciupureanu este un document de limbaj de primă mână al epocii noastre. »

‹‹‹ Ascunde

« Din subteranele propriei existențe marginale, Ionel Ciupureanu a revenit, anul trecut, pe scena publică a literaturii, cu Mișcări de insectă (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2010). Este cel de-al șaselea volum de versuri al acestui poet craiovean străin de orice afiliere generaționistă (...) căruia poezia, fără a fi biografistă, îi ține loc de biografie, iar talentul, de carte de identitate. În cazul său, damnațiunea nu reprezintă numai o problemă de retorică și de automitologizare, precum la mulți dintre stihuitorii de azi, ci chiar seva malignă care-i hrănește scrisul.

Ceea ce izbește, în primul rând, în poezia lui Ionel Ciupureanu, este rostirea dereglată, amintind de o bolboroseală voodoo, născută, deopotrivă, din luxarea sintaxei și din ciocnirile semantice, asemănătoare întâlnirilor lexicale incompatibile de tip suprarealist (...). Fondul tematic al poemelor, timbrate bacovian (dar scrise cu „eliptică migală mazilesciană“, cum observa Radu Vancu), invadate de morbul eroziunii materiei și de spectralitatea thanatică, trimite însă la angoasa expresionistă. Mecanismul gândirii producătoare funcționează ca o mașină de tocat realul, livrat ca măruntaie sângerânde, coagulate doar de limfa vâscoasă a obsesiilor. (...)

Volumul lui Ionel Ciupureanu scoate la iveală un erzaț de ființă umană, un „mort“ în viață (de o mare forță de impact este exclamația funebră autofocalizată: „fi-mi-ar țărâna ușoară“), sub iminența prăbușirii, un om cumva frankensteinian, fiindcă monstruos, compus din rămășițe, resturi delabrate de carne, ba chiar redus la „conștiința“ cărnii (...). În absența transcendenței spirituale, carnea e pândită aici, neîncetat, de pericolul dezmembrării, al destrămării și al putrezirii. De aceea, universul acesta poetic de borborigme, forfotind de voci încâlcite, și masculine, și feminine, pare o leprozerie care duhnește fetid, a trup cangrenat în atmosferă grea și umidă, gelatinoasă, ca de Veneție mucegăită.

(...) De aceeași ambivalență demonico-soteriologică ține și erotica Mișcărilor de insectă, îmbinând alinarea bolii și cruzimea de măcelar, uitarea de sine / de moarte și canibalismul primitiv, baletul mecanic și sugestia ceremonialului păgân, în imagini absurd-grotești, morbid-sadice (...). In vita, de răul interior, consubstanțial, nu se poate totuși fugi (...), și atunci apar diverse tentații compensatorii, deliruri halucinatorii și viziuni onirice, dar tot din sfera tenebrosului maladiv: a anihilării materne a copilului sau, poate, a stopării nașterii, a regresului ad uterum (...), a zăcutului ca așteptare / chemare a morții și a imaginării unei treceri ușoare dincolo, a hierogamiei și a demiurgiei diavolesc-necrofile.

(...) În lumea aceasta poetică, iremediabil vătămată, nu e nimic luminos (lumina, când survine, e „carnivoră“ sau „deja moartă“), ci numai o lipsă totală de iluzii, suportată fie asumând cinic păcatul („fiecare păcătuiește cu fiecare / uite-o scăpare“), fie practicând defularea verbală, adesea ca discurs injonctiv („dă-mi o oală dă-mi ceva / arată-mi unde să mă prăbușesc“). Mișcări de insectă constituie autoportretul poetului ca „omul durerii“, poezia lui Ionel Ciupureanu având ceva din dramatismul „uscat“ și întunecat, fără ornamentație colorată, dar cu linii acute, tensionate, al desenelor lui Albert Dürer. »

‹‹‹ Ascunde

« Moartea înseamnă, la modul ideal, dispariție evanescentă, vidare a locului și a tiparului ocupat. Însă înainte de toate scenariile animiste, ea lasă urme tocmai în viul pe care l-a atins. Acesta devine exclusiv spațial, deșeu supus putrefacției expansive: „ce-a mai rămas se-ntoarce ca o invazie/ se-amestecă un pic cu ce nu mai există/ și-apoi sângele tău se scurge să mă evite”. În dilatarea asta tăcută își joacă eul poetic, când autoironic, când cinic, drama identitară. Din cauza „fluviilor obscene” supurate de acum doar de o massa confusa, conceptul de limită și chiar eul însuși devin inoperante. În același timp, substanța poetică pierde fondul spiritual și ajunge să se confunde cu dinamica mareei lichefiante, căreia nu i se poate opune decât o poezie fundamental enzimatică.

Paradoxul este că, în loc să retracteze și să comprime pentru a ajunge la esențializare, limbajul desfășoară, sintagmatic, chiar și în cele mai tranșante negații, un fel de baraj în fața viiturii generate de inflația/ inflamația organică (...), dar asta abia după ce configurarea toposului infernal se dovedise derizorie: “am făcut un infern și am stat în infern/…/ să-ți construiesc un infern/ ca să nu te naști în același infern”. În locul bolgiilor deja convenționalizate și, deci, ineficiente, poetul își proiectează disoluția cu alte guri devoratoare: găurile negre. Toată energia se concentrează pe un puternic proces de dezîmbălsămare prin excavări, dezmembrări și rupturi. Materia însăși, chiar și lumina „carnivoră”, ajunge să acționeze conform principiilor antimateriei, fie prin autofagie sau devorare reciprocă (...), fie prin soluția vacuum, a zonei invizibilului din care se presupune că pândește uriașa forță de compresie (...). Așa că nu e de mirare că neantul, absențele, interstițiile, vertijurile ori pauzele sunt căutate ca promisiuni în scenariul autoanihilării (...).

Ceea ce m-a surprins cel mai mult în poezia lui Ionel Ciupureanu este principiul de rezistență cu care se jonglează în fața unor asemenea „mlaștini ale rănii”: cel al antimateriei. Nimic nu îl atrage mai mult pe poet în „răzvrătirea/ de-a nu face nimic” decât gândul impactului ultim, garantat de caracterul macrospațial spontan și violent, în care mișcările viului nu vor fi mai mult decât cele ale unei insecte neputincioase, reduse la reflexele tactile.

Cum realul poate fi negat, dar nu complet eviscerat, eului nu-i rămâne decât să grăbească acest proces de disoluție cu enzimele corozive ale cuvintelor, fără de care biochimia realității s-ar petrece la viteze exasperant de mici. Poemul se propune ca un catalizator: precipită realul, fără ca el însuși să fie afectat. Nu degeaba se recurge la metafora „baricadei de cuvinte” ; doar din interiorul limbajului se poate contempla, relativ imun, lichefierea generală. Relativ pentru că până și identitățile (eu, tu, ea, noi) se topesc una într-alta, într-un colaj fantasmatic, în care se derulează parodia supraviețuirii (...). Autosubminarea merge mai departe: chiar și atunci când eul crede că a ajuns la armătura oaselor, ca figura fusiformă a lui Giacometti din care au rămas doar plăselele esențiale pe care se strîngea bine carnea, ele nu au rezistența de a scrie, arheologic, postistoria celui „mort”: fie se calcinează de la început, fie destructurează ultima formă umană recognoscibilă – scheletul – în fragmentele ornamentale ale unui eros perfect desemantizat: „și-n locul mărgelelor tale/ să-ți atârn doar oasele mele”. »

‹‹‹ Ascunde

« (…) Îmi plac scriitorii detașați, preocupați numai de vocația literară, care nu se urcă la tribună să-și vândă carisma sau să-și trâmbițeze primatul, ci așază pe furiș, în vitrinele librăriilor, câte o plachetă de amploare, dojenind juriile cu versuri antologice și texte având sensibilitate maladivă. Atuurile volumului de față constau în lirismul tenebrelor și în capacitatea de a regiza coordonatele morții prin intermediul câtorva formule distincte. Polifonia suplimentează valoarea volumului. Din cavouri, din spații blestemate, din case afectate de decese, din paturi ale agonizării se aud voci masculine și feminine, plângând sau meditând, ocărând sau implorând. Unele discursuri răsună ca bătaia clopotului sepulcral. Altele par bolboroselile sau remușcările celor sortiți să nu iasă din abis. Ionel Ciupureanu captează glasurile dezaxaților. Spiritelor chinuite li se acordă ultima ocazie să-și răscumpere păcatele. Poeziile delimitează un spectacol al deznădejdii din ajunul Judecății de Apoi. Verdictul rămâne totuși neschimbat: dispariția în neant.

Ionel Ciupureanu se numără printre bacovienii extremiști. Exasperarea precursorului provenea din cadența monotonă a extincției. Angoasele și trepidațiile autorului doljean se consumă în combustii intense, ca și cum păduri întregi ar pârjoli dintr-odată. De altfel, dupa cum indică titlul, domină în Mișcări de insectă imaginarul cărnii în descompunere și a leșului devorat de vietățile adăpostite de sol. Totodată, regăsim filonul romanelor gotice. (…) Deși câteodată poeziile au trăsături tranzitive și declamative, Ionel Ciupureanu așază întotdeauna un dram de echivoc, o aluzie, o semnificație ritualică. Elocvent pentru tehnica respectivă se dovedește scurtul poem „Lumina unde mă aflu“ (p. 16), un fel de epitaf al unui paricid. (…)

Paradoxal pentru o poezie a catacombelor, a condamnării la forfotirea în infern, poate părea laitmotivul ascensiunii. Fantomele caută soarele, fără să-și dea seama că, descoperindu-l, se vor preschimba în cenușă. Existența omenească impură le-a interzis înălțarea. Cu toate acestea, locatarii cazanelor cu smoală încinsă tânjesc după lumină. Urcușul lor este, de fapt, târâișul lighioanelor și lupta lor pentru supraviețuire (…). Lipsit de călăuze, sufletul bântuie în căutarea ușii potrivite. Conștiința individului se proptește de limită. La fel ca Liviu Ioan Stoiciu în Pe prag (Vale-Deal), efortul lui Ionel Ciupureanu merge în direcția acumulării detaliilor preliminare stingerii. Simțurile înregistrează stimuli incerți. Imediat intervine și diferența. Încercând să ajungă la destinație, să iasă din labirint, călătorul urmează un algoritm, aparent construit cu rigurozitate. În realitate, este aspirat ca Bacovia („Chemări de dispariție mă sorb“, din „Amurg de iarna“) în tunelul spre lumea de dincolo (…).

Am convingerea că Ionel Ciupureanu stăpânește toate conotațiile și toate practicile funerare. Altminteri nu cred că se explică neobosita sa inventivitate de a resemantiza obiceiurile referitoare la rememorarea defuncților. Am exagera considerând că autorul utilizează structuri mitice. Înclin spre concretizarea unei tendințe de identificare a întamplărilor cu potențial de a deveni exemplare. Ceremonialurile nu se confundă cu jelaniile. Își au importanța lor în asigurarea liniștii personale (…). Dragostea se conservă dincolo de bariere, grație unei viziuni panteiste. Ajuns în grădina edenică, bărbatul sălășluiește în fiecare colț al naturii: „N-am să mai sufăr îmi spuneai fără vlagă/ lipește-ți ușor carnea de copacii în floare// sunt și ghivece pe pajiștea asta/ cumpără-mi flori să nu mai putrezesc// și nu mai plânge/ pe pajiste mai e și carnea ta-n floare// poate râd îmi ziceam neatent“ („Ghivece în floare“, p. 42).

Mișcări de insectă este o carte care merita măcar o nominalizare la un premiu important. Dar acest volum nu poate fi răsplătit cum se cuvine nici măcar cu obținerea unei distincții. »

‹‹‹ Ascunde

« (...) Lumea acestei poezii e, de fapt, una sticlos-închisă, autosuficientă, făcând din haos, teroare și grotesc prezențe liniștite, ca niște ierburi de pe fundul Mississippiului, printre care se plimbă leneș aligatorii: opacele figuri de stil. Strigătul, deși există, nu e ostentativ, n-are nimic expresionist, aș vorbi, mai degrabă, despre un „contraexpresionism” în cazul acestui poet, căci puțin expresionism de pornire există. Ce nu există e scăparea de aici, din microuniversul care se tânguie pre limba lui: „În orașul ăsta puțintel plesnit la gât/ stropindu-mi ciorapii și izmenele și legitimația// femeile mele visară maxilare și dinți/ și-apoi sughițul meu în cutii pe tejghele// intrând sau ieșind/ mă tot legănau pentru a nu putrezi// chiar își dădeau seama dacă vomam/ nu refuzau nimic pentru a nu pierde nimic// mă-mpiedicam doar de umbrele lor/ trecuse lumina și cotrobăiau// deasupra ochiului meu fusese pământ/ mai departe n-am fost niciodată// aceasta-i fanfara și nu se mai știe/ femeilor le-am arătat altceva/ și-au tăcut.” (Fața de masă deasupra, p. 28). Deriva continuă, dar în același spațiu, nu este altceva decât o co-incidență a eului poetic cu ce îi e dat să trăiască. Dacă „zboară”, nu poate zbura decât înăuntru (...).

Dar în cușca de cristal dotată cu orori, cum observam, se poate și bavarda, până la un punct (...). Dezeseperarea e aproape hedonistă, mecanismele mentale sunt aproape firești, „defectă” nu poate fi, evident, decât existența însăși. De aceea, e și substituită cu simulacrele ei vesel tragice, cu poezia sau ce ar putea fi poezia sau ce ar putea compensa ea.

Totul se vede foarte bine de jos în sus: „Cu gândul la animalele astea și la greața lor/ ce-aș fi țipat dacă eram viu// pentru că eu hoașcă bătrână cu frica voastră gândesc/ chiar abuzând pe-ndelete înțelesul clar a ce nu mai e// m-am săturat să ne prefacem în altceva/ prelungind greața care mă vizitează// și pipăie rănește ridică ce țipă/ părăsește-mi persoana pe care-o secătuiesc// din castitatea și din preacurvia celorlalți/ nu a mea// căci din mine vorbeau să mă devore/ ca să mă scap de mine și scăpat am fost// bolborosind mamă și doamne/ dracului nene.” (Dacă mai eram, p. 58). E aici o lume eventuală, dar atât de concretă, ivită din apercepții periferice, din bubele cotidianității, mucegaiurile dorinței, noroiul neființei, dar și și din metafizica limitată de tavan a unui deșert eschatologic, minimal la rândul lui, căci nimic nu durează, deși totul e consternant de intuibil. Ritualistica gesturilor e, totuși, cea care rezistă un timp și contează mult în efemerul ei: „De ce plângi pătând fața de masă/ să te sărut sau să schimb fața de masă// dacă mori visează și tu ca mine/ închide ușa și nu mai veni// dă-mi o oală dă-mi ceva/ arată-mi unde să mă prăbușesc.” (Închide ușa, p. 40). Traiul în comun favorizează neliniștea, aceasta din urmă conduce la angoasă, iar angoasa la chietudine (...). Nu e vorba de „rezolvarea” situației în oximoron sau alt fel de coincidență a contrariilor, ci de o continuă înfășurare în sine a posibilităților drastic limitate de care ontologia poetică poate dispune: ea reciclează, de fapt, propria ei „gelatină”, cum zice poetul la un moment dat că ar fi lumina. E un „tot” atât de dens, că poate da și cu împrumut.

O poezie alien de mare valoare scufundată într-o lume literară și mai alienată. »

‹‹‹ Ascunde

« (...) Ionel Ciupureanu procedează printr-un tip de contragere poetică expusă la riscul esențializării. Este extrem de dificil să scrii poezie bună în numai cîteva versuri, fără să cazi în rețeta formulărilor aforistice; mai mult, reușind să păstrezi tensiunile unui imaginar scanat dintr-odată și integral. Această performanță de combustie și „vertijul“ vizionar accelerat o dată, și încă o dată, fără ca autorul să dea senzația că se repetă, oferă marca poeziei lui Ionel Ciupureanu.

(...) Ionel Ciupureanu e, prin urmare, un post-expresionist original, care se adîncește în criza și convulsiile ființei pînă o perforează și trece dincolo, într-o experiență simbolică a semnelor schimbate. „Oasele mele inundînd casa“, „ghearele astea care-mi vorbesc“, rana din carne și sîngele din rană, lumina „gelatinoasă“ și „bucata de sînge“ (!), organele și organicul, fiziologicul cu secrețiile lui, spălatul de înmormîntare și îmbălsămarea mortului, rîcîitul și fojgăitul, imprecațiile și blestemele: toate aceste elemente și procese infrapoetice, care ar trebui să contureze un peisaj devastat, își depășesc condiția tradițional atribuită, comutînd, uimitor, în pozitiv. (...) Jubilația în interiorul scenariului tragic poate fi întîlnită și la Ion Mureșan sau la Cristian Popescu. Dar, în cazul lor, este una a discursului ce proliferează și se autonomizează, înecîndu-și mesajul teribil. În Mișcări de insectă, timpii fiind atît de reduși și discursul comprimîndu-se, aproape fiecare termen va fi dislocat din utilizarea lui standard; și făcut să capete cele mai curioase valențe. (...)

Mișcări de insectă e volumul unui autor matur și de o frapantă originalitate, ținînd sus, alături de alți cîțiva deja omologați, ștacheta „nouăzecismului“ poetic. »

‹‹‹ Ascunde

« „E-o-ntreagă nebunie”, vorba poetului, în cartea sa Mișcări de insectã, un titlu sugerând acțiunea unui imaginar oripilant, terorizant, sumbru, subuman. Distihurile pe un ritm monoton, lipsindu-se cu program de facilitățile muzicale ale rimei, își adună substanța dintr-un „interior sfârtecat” și se constituie într-un „script” al terifianței al cărei discurs la persoana a doua nu poate oculta statutul de voce „artificială” a unei instanțe care emite în absolut comunicând fenomenologia unui rău universal, a unei maladii endemice și generalizate, cu metastaze efrenate și pentru care starea individului nu e decât un caz particular. Or, tocmai această relație de congruență în maleficiu dintre fizica și metafizica vieții generale și viața personală a poetului, stabilită în sfera unui protocol poematic de viziune originală, puternică, dă identitatea, forța și valoarea de autenticitate a poeziei lui Ionel Ciupureanu. E un lirism delirant, asupra căruia conștiința „tehnică” a plăsmuirii operează prin disciplinări ce apar cu atât mai misterioase, cu cât inventarul de supape nu ține de vreun principiu rațional suficient. Concentrația lirică e, totuși, bine controlată, la un nivel la care, lăsând lexicul să fermenteze în voie, poetul se pronunță prin compresiuni compoziționale. Rare sunt poemele care să treacă de mărimea unei pagini, ba adesea chiar suprafața acesteia e lăsată spațiului alb al vidului nonverbal. În mesajele sale brevilocvente dar exultând de imaginație verbalã în agitație perpetuă, poetul „povestește” „despre eroziunea care ne copleșește” , despre „animalul nostru din vise”, „un hău plin de sânge”, „senzația asta de beznă care se întoarse/ pe câmpiile ce nu mai există”, despre alte și alte constructe ale alterării umanului. Subiectul e același: „eroziunea care ne copleșește”, doar că acestei opere demoniace poetul îi rezervă narațiuni ce se succed copleșitor, clip după clip, într-un soi de „movie road” lăuntric pe un vehicul poetic ale cărui mecanisme de funcționare par translate din alt regn – Mișcări de insectă (...).

Fiecare text din Mișcări de insectă se deschide asemenea unui salon de alienări ce se manifestã când violent-isteric, când într-o lentoare onirică sau cvasi-cataleptică, „vizitatorul”-cititor preluând mesajele angoasei, ale alterării carnale și spirituale, ale fricii adânc înrădăcinate în trup și minte, cu o gesticulație ce frizează nebunia instalată cronic și anormalul instituit ca normă a infernului (...); cuvinte care construiesc „ceva tulbure”, monstruosul corp de halucinații anamorfotice devenite poezie adevărată. »

‹‹‹ Ascunde

« Poet bizar, la prima, a doua și chiar la a treia vedere, Ionel Ciupureanu e un obsedat de incongruențe, de acel dezechilibru ce se ivește și nu ia sfîrșit în raporturile eului cu realul, ca și în interiorul eului însuși. Cuvîntul d-sale de ordine e dizarmonia. Abordarea poetică funcționează aidoma unui malaxor care distruge cu sistem organicitățile. Lucrurile nu se leagă, ci se dezleagă într-o tensiune a absurdului, într-un necurmat joc entropic. Totul e posibil și imposibil în perimetrul acestui discurs rece, a cărui mare satisfacție pare a fi dezintegrarea. Factorul său originar: o neadaptare care devine teamă ținută-n frîu, o incompatibilitate cu toate cele ce sînt care devine sfidător sarcasm: „Să mă strecor undeva/ dar și-așa sîntem pierduți// vino că ți-am adus un cal retezat/ să-l mai privim// îmi tot striga mama mea de sub pat” (Ar fi n-ar fi de-ajuns). Sau: „Înainte de-a muri lumina mea deja moartă/ căutîndu-mi această femeie lipită de creierul meu// cu frînghiile ei și cîrligele ei acoperite de ochii mei/ cu unghiile ei acoperindu-mi gura// din sînge sînt încă norii/ și-i orbitor ce nu moare” (În cer și pe pămînt). Ținînd seama de o asemenea perpetuă stare a existenței care se reneagă continuu, adesea în decor autumnal, putem vorbi de un bacovianism formal acutizat: „Vine-o toamnă care uite respiră/ chiar lingura mea pufăie sacadat// să mai mulțumim și durerii/ adio// bolnavii se-mbătară cu ligamente/ se gesticulează adio// și ce-am uitat nici nu există/ pot să număr pînă-mi vine rău// aprinde-mi lumina să mor/ voi fi mulțumit că mai tușesc// îmi aduc aminte sub iarbă/ așa-i obiceiul” (Sub iarbă). Bacovian se arată în principal acel timbru mat, aparent sec, acel stil constatativ parcă total indiferent (în fond ironic) cu care Ionel Ciupureanu face un inventar al lucrurilor neverosimile. Avem a face cu o simulare a impersonalizării. Autorul are aerul a se regăsi într-o instanță străină de sine, singura care, în chip paradoxal, pare a-i surprinde identitatea lirică. Ca și cum și-ar pune sie însuși o capcană în care intră cu voluptate, „într-un oraș părăsit/ într-o zi într-un vis// într-o pădure astupată de brațe/ lingîndu-și adevărata durere” (Amiază închipuită). Unei atari false obiectivări îi datorăm incursiunile în structura anatomofiziologică a actantului. Precum un chirurg, acesta efectuează incizii în trupul propriu care nu mai reacționează la durere, spre a-și confirma neagra conștiință. Nimic nu scapă morbului deconstructiv. E o viziune monstruoasă, un (supra)realism al organelor angajate într-un sîngeros coșmar: „Un monstru cu sîngele meu născuse un fel de răni/ care se sfîșiau între ele/ pentru că nu prea aveau de ales// să mă legăn fără instincte/ să sfîșii și ce mai rămăsese din tine/ să mă baricadez pentru a nu putrezi// nu știu ce-ar fi pînă-n zori/ coșmarul nostru e oricum prea crispat/ sub povara celor inexistenți” (Ia-mi și paltonul să zac). Ocupîndu-se de făptura sa somatică, poetul dă de înțeles că a ajuns la limita desființă rii, probate clinic (căci cele ale sufletului n-ar mai conta): „Păsările se tîrau spre ceva/ mă înconjura un plescăit din frînturi// în virtutea unui mecanism/ din obraz țîșnea un lichid// deasupra capului nu aveam ochi/ ar fi trebuit să respire// drumul se încrucișa/ în mlaștina din mijlocul rănii// mă mulțumeam cu morții/ pe care îi desenam// o fericire deasupra genunchilor/ iradia din alt mecanism// auzeam ciocul enorm/ resturile înfundate de trup// penetrînd ce era cald și vîscos/ senzația de prăbușire mă-nghițea// libidinos/ și fără ură” (În barcă). Pînă la urmă chirurgia e înlocuită cu autopsia: „Îmi construisem un mort// fără ploaie fără vînt/ numai cu mîncărimea asta de limbă” (Mi-aduc aminte dar). E drept, pe alocuri pot fi surprinse frăgezimi, delicatețuri cum petale de floare prinse-n vîrtejul unui torent. Dar ele au doar rostul de a sublinia dezastrul. Singura consolare autentică a bardului damnat o reprezintă o evanescență a suferinței, precum starea unei ființe foarte ostenite, uneori cuprinse de torpoare. Din nou un bacovianism anesteziant: „mi-aduc aminte sfîrșitul/ tresar și nu mi se-ntîmplă nimic” (Scîncind încet sau doar). Raportabil pe tărîm autohton la Bacovia sau la Stelaru, impresionantul craiovean Ionel Ciupureanu ar putea fi asociat, într-o perspectivă transfrontalieră, cu spaniolul Leopold Maria Panero (recent tradus în românește de Victor Știr), cel care, aflîndu-se internat voluntar într-un sanatoriu de psihiatrie, s-a văzut caracterizat drept „prințul poeților damnați din toate secolele”. »

‹‹‹ Ascunde