„Am remarcat că, în rândul câtorva poeți debutați în ultimii ani, întoarcerea la spațiul rural este semnul care anunță un alt tip de configurație poetică. Despre spațiul urban, poeții din generații diferite au scris și continuă să scrie îndeajuns, așa încât putem număra pe degete cazurile în care un asemenea spațiu este ferit astăzi de rutină imagistică. Firește că opțiunile multor autori nu se restrâng la o cartografie urbană, rurală sau, mai nou, la una care găsește în lumile virtuale suficientă materie poetică. Aceste cartografii sunt folosite, deseori, ca pretext pentru rețeaua simbolică din interiorul poeziei, ce reflectă spații și mituri personale.
Un astfel de spațiu personal își creează Ștefan Ivas în volumul său de debut, mila schimbă gustul cărnii. Conceput ca «autobiografie» fictivă, din care nu lipsesc elemente de „epopee” rurală, acest volum este ilustrativ, întâi de toate, pentru modul în care satul Leorda devine o zonă cvasi-mitică, unde poetul se întoarce cu scopul de a-și recupera și reconstrui «fotografic» identitatea («oricum ar fi după două-trei ore de peisaje rurale/ ai ajuns la leorda/ acolo în zona gării/ pe valea unui pârâu cu apa îngălbenită/ de sedimentele solului argilos/ între două dealuri/ ca două fese/ m-am născut eu», p. 9). Nimic nu este mai tonic în imaginarul lui Ștefan Ivas decât exotismul scenelor rustice care, deși sunt cotidiene și banale în Leorda, ajung să fie reperul unei identități. Nu este, astfel, întâmplător faptul că autorul își rememorează copilăria și adolescența insistând asupra picanteriilor care le-au marcat și care sunt catalizatorii demersului său inițiatic. În acest sens, mila schimbă gustul cărnii, ca „epopee” rurală și personală, este și un panoptic de personaje pitorești (nea Ilie, unchiu’, Laura), portretizate cu dibăcie, uneori în registru grotesc, cum, recent, numai în poezia lui Nicolae Avram am mai întâlnit. De altfel, aceste personaje cu aură de marginali au funcția unor avataruri, semnalând devenirea poetului-protagonist a cărui identitate se confundă cu cea a spațiului. Din lume recuperată prin joncțiunea fină dintre memorie și imaginație, Leorda se preschimbă într-un spațiu care emană stilul și profilul poetic al lui Ștefan Ivas. Pe de altă parte, fiecare poem are cadența unui rit de trecere, de la un prag existențial la altul, de la un plan fotografic și material al spațiului la unul interior. În acest tranzit permanent, autorul izbutește să alcătuiască o lume inedită prin cutumele și metehnele ei și, mai ales, să transforme vitalitatea și spiritul acestei lumi într-un stil poetic pe măsura lor. În paralel, așadar, cu limbajul unui spațiu (Leorda), care prinde contur în cele câteva poeme reprezentative (Carnicul, Tracklist, VCR), ia naștere spațiul unui limbaj, cel al poeziei lui Ștefan Ivas care are șansele să ajungă emblematic în rândul cititorilor («într-un fel e inima ogrăzii/ mirosul puternic/ schelălăie ca un câine râios/ de cum deschizi fereastra/ de-acolo vin cârnații afumați/ untura toba jumările acolo se/ duc rânitul spartul bostanilor/ și adusul buruienilor din grădină/ (doar tăiatul e-o treabă de adult/ pentru că mila schimbă gustul cărnii)», p. 15).
Ca execuție stilistică, autorul continuă linia destul de frecventată a poemelor în proză, dinamice și adesea deliricizate, pe fondul unei oralități copiate la indigo din mediul rural. Sintaxa amplă este alternată uneori cu tăieturi geometrice ale versurilor, dar și cu structuri metaforice care punctează apogeul unui poem ori îi resemnifică întregul conținut. Lejeritatea cu care Ștefan Ivas îmbină registre neologice sau abstracte cu imagini și expresii rustice, fără ca alăturarea lor să fie disfuncțională, este un alt atú al acestei poezii. Lui i se adaugă dispoziția mereu ludică și (auto)ironică, evidentă în scenografia volumului, dar și maniera originală în care sunt asamblate peisajele sătești și familiale. Un contrapunct în evocarea nostalgică a locului de baștină (cu puzderia de personaje și întâmplări pitorești deja amintite) îl constituie, astfel, radiografia vieții urbane de cuplu, ilustrate prin alienarea și insalubritatea ei («întins în pat mănânc lapte prins/ cu lingura direct din borcan/ tălpile ating caloriferul rece/ între noi doi e televizorul unde/ un pui rătăcit de balenă cu cocoașă/ este urmărit de o haită de orci flămânde/ de cealaltă parte la calculator verifici/ rubrica ‘închirieri’», p. 47). De aceea, la nivelul imaginarului, productiv este tocmai contrastul dintre scenele «mizerabiliste», decupate din existența urbană (cum sunt cele din poemul Scenă domestică I), și natura regenerabilă a satului Leorda. Acest contrast poate pune în lumină chiar opțiunea estetică a lui Ștefan Ivas de a se întoarce, cu instrumentele deja dobândite de poeții actuali, la spațiul rural de origine, surprins în imagini novatoare, dar pus, în același timp, în pericol de voracitatea urbană.
S-ar putea, însă, ca aceasta să fie și direcția «noului ruralism» pentru care Claudiu Komartin pledează pe ultima copertă a cărții și care este reprezentat excelent de mila schimbă gustul cărnii, probabil cel mai bun volum de debut din anul 2014.”

‹‹‹ Ascunde

„Mi-a adus aminte mai curînd de poezia lui Ion Buzu cartea celuilalt cîștigător al Premiului Opera Prima de la Botoșani. Este vorba despre Ștefan Ivas, al cărui volum, mila schimbă gustul cărnii, joacă pe aceleași coordonate ca și cele ale tînărului poet basarabean. Adică memoria unei copilării deloc idilizate, într-un cadru rural unde trecerea, curgerea timpului, este punctată de ritualurile muncii, cealaltă, a existenței tînărului/maturului într-un spațiu urban. Diferența dintre cei doi o face faptul că această existență matură nu se încadrează în universul aseptic al unei multinaționale, ci continuă în zona unei sărăcii evidente, iar la nivelul imaginarului și al limbajului, Ivas e, evident, mai puțin crud. Deși de un pesimism evident, străbătut de străluciri ironice care nu fac decît să potențeze griul general, tonul lui Ștefan Ivas pare să inducă în fiecare poem o distanțare a vocii de ceea ce spune, de propriul discurs. O obiectivare prezentă chiar atunci cînd poetizează la persoana întîi.
Structurat în trei cicluri destul de limpede delimitate tematic, volumul lui Ivas e departe de a fi unul unitar: cred că 3D, ciclul copilăriei și al primei adolescențe, e foarte bun, că Timp liber e mai slab, culminînd cu (M. se hotărăște să moară), o jucărie inutilă, pentru ca încheierea, ciclul erau cu spatele și se îndepărtau, să revină la calitatea poemelor de început. Într-adevăr, sînt cîteva puncte de fugă în volum, cîteva poeme foarte reușite, care aruncă o lumină puternică, asemenea unor faruri, deasupra întregii cărți.
Mă refer aici la VCR, la (jane greer sau pastel leordean) sau la poemul în proză care încheie volumul. Și nu, nu sînt un fan al deja cvasicelebrului laura, laura fată de treabă, poem pe care Ștefan Ivas l-a citit, din cîte înțeleg, pe scena de la Botoșani, spre amuzamentul publicului și al jurnaliștilor locali (poemul nefiind amuzant, în fond, poate cel mult trist). Dar să revenim la primul ciclu, al copilăriei rurale, care se deschide cu o amintire, una dintre primele, ale unor pași pe care copilul încearcă să-i înscrie în pătratele peronului gării, o descriere secvențială, sacadată (nu poți să nu te duci cu gîndul la o altă intrare în gară, de data asta o bornă a cinematografiei), care construiește atmosfera încărcată de emoție în care nerăbdarea copilului capătă aceeași încărcătură simbolică pe care o are o sărbătoare religioasă: «vine în cele din urmă cu aburi/ și pufăituri în viteză îmi/ pălmuiește cu o pală de aer/ fruntea alungă șirurile de/ oameni aliniați de-a parte/ și de alta a căii ferate simt/ un spasm cald în piept ca la/ hram când intrau primii/ musafiri pe ușă».
De fapt, gîndul acela trimis la frații Lumière nu era gratuit, întreg ciclul fiind prefațat (dacă nu chiar întregul volum încadrat, de fapt, pus în ramă) de un intro adresat cititorului, care trebuie să ajungă în acel peisaj rural. Cititorul fiind totodată maturul în care s-a transformat acel copil care pășește în gară — e aici un transfer simbolic, o trimitere în trecut. Drumul în memorie e făcut cu mijloace practice, cu trenul sau cu autostopul, fiecăruia evidențiindu-i-se cîte un detaliu-madlenă, un mijloc de declanșare a amintirilor. Odată camera transferată copilului, aceasta începe să înregistreze, ca într-un documentar macro, detaliile unui tărîm inițial fantastic, cu un centru sacru, de unde vine carnea, la originea căreia stă un sacrificiu inaccesibil puer-ului, cel căruia i se mai permit cîțiva ani de inocență.
Apoi, odată cu derularea secvențelor poetice care-și au echivalentul în ani, privirea este din ce în ce mai atrasă de pămînt, pentru că acolo se află activitatea care-i va ordona copilului, apoi tînărului zilele: munca. De altfel, cam totul se va ordona în jurul cîmpului, al unei trude care pare fără oprire, de unde și repetitivitatea acelor intro-uri legate de diversele activități, care au un caracter incantatoriu, promit începerea a ceva profund legat și de ritmul monoton, similiautomatizat al acestei munci.
Ce-i reușește lui Ștefan Ivas în acest prim ciclu este transferul continuu între privirea copilului și gîndirea maturului care adaugă culori, nuanțe, sunete, valori acelor amintiri. Încet, încet privirea concentrată asupra obiectelor din jur sau asupra familiei (unde prioritate simbolică are figura tatălui) se transferă asupra arealului larg, al spațiului rural încărcat cu bîrfă, cu povești din exterior filtrate și mitologizate. Unul dintre poemele exteriorului este VCR, în care unchiul fugit în State îi trimite familiei — ca semn al succesului — un video și cîteva casete cu filme religioase, din care memorabilă este figura lui Charlton Heston, în rolul lui Moise, figură salvatoare pentru copilul care visează să evadeze din sclavia rurală asemenea poporului ales din Egip.
Al doilea ciclu, Timp liber, este unul citadin, al periferiei și tinereții paupere, tocmai de aceea, prin contaminare, versul este nevrotic, poemele își pierd acel schelet narativ pe care li-l impregnase rememorarea copilăriei. Este, iarăși, un ciclu al cuplului care-și vede pusă la încercare existența de condițiile mizere ale vieții de garsonieră, cu tot ceea ce ne amintim că înseamnă asta.
Sînt versuri care poartă măștile dezolante ale depresiei, cu o singură insulă de lumină, un «pastel leordean», pe care l-aș cita integral dacă ar fi posibil. Cum nu e, vă trimit la pagina 45 din carte. Cel de-al treilea ciclu, erau cu spatele și se îndepărtau, readuce spațiul rural în imaginar, combinînd, de data asta, vocea copilului cu o cruzime parcă inexistentă în primul ciclu, ceea ce mă face să cred că avem de-a face cu amintiri ale pubertății sau adolescenței. Totodată, aici se face auzită mult mai pregnant și vocea adultului, care intervine hotărîtor în fluxul rememorării. În mod simbolic, ciclul conține un poem al morții tatălui (de fapt, al priveghiului), încărcat de regrete și de vinovăție, dar și o desprindere totală din lumea «palpabilă» a amintirii, printr-un excurs pur ficțional, al unei execuții repetate coșmaresc. Deși nu-mi plac concluziile, singura pe care trebuie s-o trag totuși este că Ivas e de urmărit. Sînt aici poeme foarte bune, poeme mai puțin reușite, însă în mod evident o conștiință puternică ține volumul laolaltă.”

‹‹‹ Ascunde

„Faptul că Premiul Eminescu (Opera Omnia) a ajuns la Gabriel Chifu a făcut ca discuțiile despre poezie să fie încadrate de cele etice și administrative. Pe bună dreptate. Însă marii dezavantajați au fost debutanții de la Opera Prima (Ștefan Ivas și Merlich Saia). Pentru că aproape nimeni nu a discutat despre poezia lor sau despre cei care ar fi putut câștiga premiul de debut. Iar acesta era rostul unui important premiu de debut în poezie: să producă interes pentru literatura debutanților care, ulterior, să fie discutați. De aceea spun că prin recul, volumele lui Ștefan Ivas sau Merlich Saia au cam pierdut premiul, de fapt.
Despre Ștefan Ivas însă ne vorbește într-una din rubricile «României Literare» Horia Gârbea. Cum de obicei comentariile lui Horia Gârbea de la «poșta redacției» sunt lipsite de umor (dar îl încearcă mereu), textul despre poezia lui Ivas mi se părea nedrept (din moment ce regimul argumentativ era înlocuit cu glume eșuate): «Nu știu ce culoare au sinapsele neuronale, dar ori le puneți le treabă, printr-o încordare constructivă, ori vă faceți util în alt domeniu, iar poezia acestui secol se va descurca fără dumneavoastră». Pesemne că autorul volumului mila schimbă gustul cărnii a trimis către publicarea în România literară câteva poeme care i-au displăcut lui Horia Gârbea. Uneori, faptul că o carte de poezie — sau un calup — displace anumitor comentatori poate fi un avantaj al literaturii. Exact prin faptul că, la fel cum poezia lui Horia Gârbea nu face ca întreaga poezie «a secolului» să «se descurce», nu-i vom cere acest lucru nici poeziei din volumul de debut al lui Ivas.


Crochiuri rurale

Pe coperta a patra a volumului apărut la Casa de Editură Max Blecher sunt amintite câteva posibile referințe (influență sau pur și simplu tendință comună): Anatol Grosu și Matei Hutopila ca repere pentru motivul poetic rural. La fel cum discuțiile lui Nimigean, Conkan și Komartin vorbesc despre misiunea tematică și îmbinările fericite între rural și eșecul general-uman (îmbinarea cu o poetică a remisiilor). Însă trebuie spus din capul locului că, oricât de bune ar fi interpretările, volumul lui Ivas dezamăgește la câteva alte capitole: dacă reușita de a recupera «împreună, atât realitatea brută, cât și un lirism à rebours, însă tocmai astfel autentic și convingător» (O. Nimigean), dacă Ivas are «vână de povestitor, într-un stil care mixează registre diverse, fără să epateze sau să caute dinadins originalitatea», ceea ce îi lipsește lui Ivas este exact capacitatea de a transforma aceste atuuri (care pot rămâne simple alegeri de stil) într-o poezie la fel de incisivă ca a lui Matei Hutopila (unul dintre marile câștiguri ale volumului Copci era atitudinea) sau într-o epopee a satului ca în Epistola lui Anatol Grosu. O a treia posibilă referință trebuie însă adăugată celorlalte: Ion Buzu. Pentru că debutul poetului basarabean (3 ml de konfidor) urmărea cumva o aceeași arhitectură: poezia «muncii agricole» (imaginea satului cu pulsații puternice către epifanie mimată a rememorării copilăriei) și trecerea către maturitate (la Buzu corporația și rutina, la Ivas problemele intimității și ale conjugalului, spre atmofera din debutul lui Sociu).
Astfel că, eterogen fiind, ceea ce sare imediat în ochi la o primă lectură a volumului este alunecarea constantă către poeme puțin cam pretențioase, reducând manierismul art-nouveau la textualizare: «cu iz acru, înțepător/ încerc același sentiment pe care îl are pachetul meu de țigări ieftine lângă pachetul tău/ de virginia slims cu aromă de trandafiri/ construiesc replici simple, la obiect/ credibile, pentru că în spatele lor toată/ atenția mi-e concentrată pe porii deschiși ai/ obrajilor care așteaptă/ valurile de fum îmbibate cu respirația ta»; «o sculptură în lemn a absenței/ afabil ca o ușă deschisă»; «ca țigara acestei după-amieze/ fumând-o deja fumată de fapt/ cu fumul în volute/ îmbălsămând intimitatea/ de vespasiană a camerei/ de cămin goale/ așteptând resemnat/ trecerea în amintire/ mirungerea clipei ingrate/ întru statornicia granitică/ a unui exponat de seamă/ al muzeului în care îți/ prefaci ziua». Astfel de momente intră în plin contrast cu estetica rurală care ar fi trebuit probabil să anunțe specificul și zona de exploatare a lui Ivas. Și, dincolo de dimensiunea artificioasă a discursului (și convenționalizată până la prețiozitate), apetența pentru nuanțări poetice desuete duce la o matrioșcă stilistică neplăcută: formule nefericite în poeme mai mult decât convenționale — «sculptura în lemn a absenței», spartul «coșurilor amintirii», «resemnarea aruncată/ în straturi peste/ fața de clovn/ pictată pe bobul de orez/ al orgoliului» nu doar că nu ar mai avea ce căuta în poezia din mila schimbă gustul cărnii (este inutilă o discuție despre uzura intrinsecă a unor asemenea formulări), dar fac ca momentele bune în structura eclectică a volumului să pară niște accidente inerțiale (mimesis) ale tehnicii de crochiuri rurale.
Cât despre câștiguri, la fel ca în cazul basarabeanului Buzu, specificul este dat de construirea unor momente poetice prin intermediul amintirilor de muncă agricolă. Trezitul dimineața devreme pentru plecatul cu oile, culesul legumelor etc. Primul poem al volumului este o fixare a cadrului rural — comuna Leorda: «o variantă ar fi trenul/ schimbare la verești/ cu căutătura dușmănoasă a doamnei de la barul gării/ înăsprită de generațiile de bețivani scandalagii/ pe care a trebuit să-i pună la punct/ altfel prietenoasă cu călătorii/ dând țigări la bucată/ și-mprumutând fără să strâmbe din nas/ cheia de la budă» (de la Ieud la Buhăiești și Filipeni suntem deja obișnuiți cu trick-ul). Însă încă din prima parte a volumului (ciclul 3D) ne dăm seama că formula lui Ivas este amestecată (fie din cauza împrumutării registrelor, fie din cauza lucrului cu mai multe niveluri de atmosferă și de tensiune). Amintind de Khasis (chiar și în ultimele poeme ale volumului, apariția Laurei și raportarea la ea amintesc de universul pauper și intens mistificat în care Khasis își prindea personajele), Ivas încearcă să reconfigureze intern aceste hărți rurale. Deseori însă o face preponderent ermetic sau inutil codificat, prin tehnici și expresii supralicitate: «cu restul ne umplem sisific timpul/ folosindu-ne de ambele mâini să-i dăm gata/ evitând tăieturile marginilor încă tari/ din exercițiul de rezistență treptat/ în mecanica încăpățânării/ totul prinzând parcă viață din dorința/ de a ni se opune/ armurile de lână le fac totuși/ contondentă apăsarea».
Rareori acest discurs analitic (recuperare tehnică a realității) poate produce efectul dorit (cel mai bun exemplu de reușită este poemul Tracklist): «nivelul doi de lectură a realității/ în trepte/ până la ‘golirea minții de lumea exterioară’/ un ianus bifrons cu ochii din față închiși/ urmărind ritmul». Însă faptul că discursul autoconștient și analiza stărilor și a gesturilor mărunte derapează deseori face ca momentele cele mai bune ale primului ciclu să nu poată fi potențate la adevărata lor valoare. Spre exemplu, unul din cele mai bune momente ale literaturii neo-ruraliste este prezent în același poem Tracklist: «în chiciura de noiembrie cu nailoanele pe cap/ aruncam sfecla alunecoasă și plină de glod în căruță/ și plecam acasă/ de fapt din martie când puneam cartofii/ până la prima ninsoare din noiembrie când/ așezam strujenii în popuri/ era veșnic toamnă/ doar la mamaia la televizor era vară/ raiul era pe pământ, albastrul infinit». Însă a doua parte dezamăgește constant: literatura intimității (în afară de zonele de rememorare și ale tablourilor rurale) pare să fie pentru Ștefan Ivas o înșiruire de platitudini. Supralicitarea figurilor de stil, chiar și când încearcă să fie ironică, naște o poezie lipsită de farmecul celorlalte două cicluri. Chiar și atunci când încearcă să iasă din acest sistem al aplatizărilor, al nivelării discursului de către text, Ivas nu reușește decât mici demonstrații (joculețe de idei): «cu sentimentul ăla/ testicular/ al succesului»; «aprob lipsit de entuziasm/ șterg tricoul cu o cârpă/ la televizor au băgat reclame».
Revenirea este însă una pe măsură în ultimul ciclu, prin poemul fără titlu care conține versurile erau cu spatele și se îndepărtau (titlul grupajului). Pentru că insignifiantul sporește exponențial atmosfera descrisă în deschiderea poemului, iar absurdul capătă carnație: «abia acum cred c-am înțeles/ noi — atunci când ne uitam la poze pe calculator/ nevastă-ta intra și ieșea din cameră ca să golească scrumiera/ sentimentali și nostalgici după cum eram în liceu:/ tu olimpic la biologie/ eu nu (…) la un moment dat am ajuns la o poză cu un cuplu/ pozat cu spatele la cameră și coborând niște scări la asfințit/ ai tresărit și-ai strigat: uite! (…) abia acum cred că am înțeles/ important era că erau cu spatele și că se îndepărtau».
Destul de inegal volumul lui Ștefan Ivas. Marea lui problemă este că joacă mai toate pariurile tematice sau stilistice ale ultimului deceniu în același timp (și la vedere): între cotidian (rural sau periurban) și biografic (până la numere de telefon ca inserție autenticistă), între triumful metaforei și pastel (ca mică demonstrație vintage), între descrieri concrete ale muncii agricole și abstractizări și conceptualizări, poemele din volum pot ușor fi desprinse și recontextualizate. În plus, vocea din mila schimbă gustul cărnii dă senzația că nu termină încă ce are de spus. Vorba din chapeau: Ștefan Ivas este «un poet cu mari disponibilități». Însă de la Lina Kostenko sau Vania Petkova la Robert Frost e cale lungă. Ivas propune deocamdată o poezie ușoară și confortabilă.”

‹‹‹ Ascunde

http://www.mariussurleac.ro/blog/2015/02/12/cinematica-ciclica/

‹‹‹ Ascunde

„La finele anului trecut, am citit cu surprindere un text al lui Marius Chivu, Încă un bilanț, în care, pe lîngă confundarea lui Tudorel Urian cu Dan C. Mihăilescu (!), cronicarul literar al «Dilemei Vechi», venea cu sentința: «N-a fost un an rău la poezie decît în ceea ce-i privește pe debutanți.» Deși colegul nostru nu se mai consideră propriu-zis un critic literar, ci un scriitor, asemenea verdicte superficiale dăunează imaginii cronicarului obligat profesional să parcurgă cărțile pe care le evaluează. Altfel, verdictul se întoarce ca un bumerang asupra celui care îl formulează.
În realitate, anul editorial 2014 a fost unul bun pentru debuturile în poezie, iar mila schimbă gustul cărnii, volumul lui Ștefan Ivas, indică atît nivelul celor nou-intrați în sistem, cît și dificultatea juriilor în a face ierarhizări. Fiindcă am primit mai demult acceptul organizatorului Premiului «Mihai Eminescu”, secțiunea Opus Primum, de a face publice opțiunile mele, voi nota cu o anume satisfacție faptul că Ștefan Ivas, cel mai pregnant debutant, după mine, este laureat la secțiunea respectivă. Din datele oferite de editor, manuscrisul volumului de față a cîștigat mai întîi ediția a patra a concursului anual de debut organizat de Casa de Editură Max Blecher, juriul fiind compus din O. Nimigean, Marius Conkan și Claudiu Komartin. Cele trei nume îl și girează pe debutant pe coperta a IV-a a cărții, Marius Conkan fiind cel mai entuziast: «unul dintre cei mai buni debutanți din ultimii ani».
Ceea ce se observă imediat în mila schimbă gustul cărnii este maturitatea artistică a lui Ștefan Ivas, care nu s-a grăbit să debuteze editorial (e născut în 1983) și, probabil, bine a făcut. Volumul nu are denivelări, incongruențe, stîngăcii și bîjbîieli de june în căutarea propriului imaginar, fiind construit cu o conștiință poetică formată, de poet revizitînd copilăria rurală. De la Geo Dumitrescu la Marin Sorescu și de la Geo Bogza la un alt debutant remarcabil al ultimilor ani, Ion Buzu, sfera aceasta a satului ori a tîrgușorului de provincie pe care poetul o reproiectează nostalgicironic aduce în poezie secvențe și episoade suculente, culori și arome cîtuși de puțin sămănătoriste.
E ca și cum autorul ar compensa închistarea din locurile unde nu se întîmplă nimic printr-o privire pătrunzătoare și descriptivă care face să se umple pagina de personaje vii și gesturi (a)tipice, istorii personale, familiale și comunitare, replici cu indice de expresivitate ori, dimpotrivă, banalități cărora un vers le va oferi contrapunctul. E o dovadă de curaj aceasta, avînd în vedere faptul că la noi încă se mai echivalează tematica și problematica și încă se mai trasează linii despărțitoare între «minor» și «major». Or, avangardismul lui Bogza avea sens și direcție tocmai prin scoaterea din marginalitate a dezmoșteniților de mainstream, iar postmodernismul românesc are în ruralul La Lilieci un ciclu fondator. Se poate estima că Ion Buzu, Ștefan Ivas și alți tineri autori de azi au înțeles bine „lecția” poeziei, înainte de a o practica. Nimic nu este în sine poetic, nici apoetic. Iată textul care încheie prima secțiune a cărții, deopotrivă nostalgică și ironică: «nu-i plăcuse munca la cîmp așa că a plecat în mină/ la moldova nouă de unde, după doi ani, s-a întors/ cu cîteva tatuaje și un fals accent bănățean/ a rămas în sat să locuiască cu mă-sa și cu sor-sa// într-o seară de sîmbătă, după muncă, a tras/ căruța lîngă crîșmă și s-a pus ca de obicei pe băut/ la un moment dat însă a dispărut de la masă/ lăsînd în urmă o iușcă și un pahar neterminat.// după ce o violase pe una de la discotecă/ (cum aveau să afle toți a doua zi)/ s-a întors cu cămașa boțită & un nasture rupt/ și-a terminat paharul și a luat iușca și-a plecat// (nea Ilie de la pod. un fost învățător a cărui severitate/ pedagogică se prelungise după ieșirea la pensie în felul/ despotic în care își trata nevasta și cele patru vaci, avea să-și/ aducă aminte de seara cu pricina. fusese trezit de huruitul/ unei căruțe pe drum. caii utilajului erau loviți de un căruțaș,/ ridicat în picioare, cu pieptul gol și cămașa descheiată/ fluturîndu-i în vînt ca o mantie.)// a doua zi dimineață l-au găsit în livadă/ spînzurat c-o sîrmă de-un prun/ era un prun tînăr cu crengi joase/ așa că a trebuit să-și îndoaie puțin genunchii/ ca să-și ducă la bun sfîrșit hotărîrea».
Viața la țară e spectaculoasă și spectaculară, în felul în care o montează Ștefan Ivas. Desigur, dinamica socială este aici importantă, fiindcă personajul nu e un țăran tipic, ci unul care pleacă, lucrează în mină și se întoarce cu aere de wanderer în sat — dar dincolo de această breșă în specific, de observat epica elegantă, fals-ceremonioasă, a strofelor lui Ivas. E un contrast de efect între versul lung, cuprinzător, cu detalii și explicitări — și oralitățile bine controlate, inserate ironic la finalul primei strofe: «a rămas în sat să locuiască cu mă-sa și cu sorsa». Strofa a patra schimbă registrul în direcția cealaltă, ridicînd prozaicul la dimensiunea poemului eroic, cu aceeași ironie perceptibilă în alăturări: «a cărui severitate pedagogică/ se prelungise după ieșirea la pensie în felul/ despotic în care își trata nevasta și cele patru vaci». Versurile sînt ample și de un comic desăvîrșit, dar poetul schimbă încă o dată registrul și accentul, comutînd ironicul în empatic și restabilind, printr-o comparație, măreția protagonistului: «cămașa descheiată/ fluturîndu-i în vînt ca o mantie». Iată cum o întîmplare, printre altele, din sat este modulată și interpretată cu finețe, nu prin adăugare de element rural, ci prin schimbare subtilă de ton. Ultima strofă va face din bețivanul violent și macho un personaj tragic, versurile finale reprezentînd o summa de noblețe: «a trebuit să-și îndoaie puțin genunchii/ ca să-și ducă la bun sfîrșit hotărîrea». Pe lîngă istoria ca atare, desfășurată în poem, rețin atenția modalitățile discursive ale expunerii ei. Nu-i exagerat să spunem că scenele acestea, și altele, din viața la țară au o poetică implicită.
Ea devine explicită într-un poem din a treia secțiune, tot fără titlu, în care focalizarea „materialului” rural se face cu relevarea lui, asumată, voită, programată. Supraînălțat din condiția de fiu al satului la cea de poet al utilizării lui ca sferă tematică specifică, Ștefan Ivas intră în pielea lui Geo Bogza din Poemul invectivă și dedică o poezie nu unei servitoare, ca la faimosul precursor, ci unei fete „de treabă” ajunsă femeie la casa ei de chirpici. Cu inflexiuni și din Geo Dumitrescu, versurile vor sublinia tocmai distanțarea: «laura, laura fată de treabă/ laura, laura cum îi făceai tu pe băieți la trînte în pauze/ laura, laura cum lipseai tu cîte două săptămîni de la/ școală cînd începea prășitul de-a-ntîia la păpușoi/ laura, laura bolfoasă cu țîțele mari și lăsate/ de parcă ți-ar fi atîrnat deja doi sugari de sfîrcuri/ laura, laura cum te dădeai tu cu ojă ca să-ți/ acoperi pămîntul de sub unghii/ laura, laura cum ne dădeai tu nouă să copiem tema/ din caietul tău pătat cu ulei și dulceață/ laura, laura cum te-ai înroșit tu toată — munte de om —/ cînd te-a invitat unu’ la dans la banchet// (acum — femeie la casa ta de chirpici, cu om,/ trei plozi mărișori și doi cai)// laura, laura ce frumos treceți voi cinci prin sat/ cu căruța în dimineți răcoroase de primăvară/ ție laura îți dedic volumașul acesta/ ca să-ți servească la învelit ouăle/ și peturile cu lapte cu care mergi/ în fiecare duminică și zi de sărbătoare/ la piața mică».
Minus parodia din «(M. se hotărăște să moară)», reușită, dar fără legătură cu restul volumului, mila schimbă gustul cărnii, sper, măcar puțin perspectiva asupra poeziei tinere, acuzată pe necitite de toate relele: de la «mizerabilismul» ei la «incultura» autorului. Nu numai în contextul anului editorial 2014, debutul lui Ștefan Ivas este unul notabil.”

‹‹‹ Ascunde

„Unul dintre debutanții care te obligă să ciulești urechea încă de la primele pagini este, fără îndoială, Ștefan Ivas, cu volumul mila schimbă gustul cărnii (Casa de Editură Max Blecher, 2014), carte premiată cu «Opera prima» la Botoșani, la «Zilele Mihai Eminescu” de la începutul acestui an. Într-o perioadă în care debutanții par să «cînte» cît mai mulți pe aceeași coardă, căznindu-se să semene unul cu altul dintr-un spirit de imitație care reduce perspectiva individuală și șansa evoluției, orice sunet nou atrage imediat atenția. Poezia lui Ștefan Ivas, un nume pe care nu l-am remarcat pînă acum în revistele literare, cum se întîmplă de obicei, pendulează între suavitate și sarcasm, între grațiosul ironic și melancolia banalizatoare, recursul la memoria afectivă creează senzația unui real al subînțelesurilor și nu al înțelesurilor: «nivelul doi de lectură al realității/ în trepte/ până la ‘golirea minții de lumea exterioară’/ un ianus bifrons cu ochii din față închiși/ urmărind ritmul/ hopa-țupa, hopa-țupa puișorii stau deasupra/ în nucul de care era legat radu/ după al nu știu câtelea furt acoperit de unchi-su milițian/ bătut de taică-su c-o nuia de răchită/ ‘mai faci?’/ ‘nu mai fac, tăticuțule!’/ cuvintele nu veneau ușor atunci/ când eram treziți cu noaptea-n cap să plecăm cu oile/ câte una mai beteagă rămânea tot timpul în urmă/ și pe ea ne răzbunam pentru somnul furat/ & îndărătnicia celorlalte/ îmi plăcea chopin mai ales toamna/ când culegeam seara bostanii de pe bucata/ curățită de păpușoi în timpul zilei/ ‘i-ați adunat pe toți?’ ne întreba tata/ iar noi răspundeam în cor: ‘pe toți! pe toți!’/ deși știam că a doua zi dimineață/ sigur o să mai găsească câțiva/ dosiți după frunze uscate și pănuși/ ‘iote puturoșii!’/ cu acordurile din casablanca în cap/ alergam după șoarecii care ieșeau/ din popuri la desfăcat/ la scosul sfeclei eram omul tristeților constante/ în chiciura din noiembrie cu nailoane pe cap/ așteptam trenul de șapte jumătate când/ aruncam sfecla alunecoasă și plină de glod în căruță/ și plecam acasă/ de fapt din martie când puneam cartofii/ până la prima ninsoare din noiembrie când/ așezam strujenii în popuri/ era veșnic toamnă/ doar la mamaia la televizor era vară/ raiul era pe pământ, albastrul infinit» («Tracklist»).
Acțiunea globalizantă la care este supusă societatea românească, la începutul mileniului trei și a secolului XXI, transformă decisiv mentalități și gestică, satul care conservă încă aerul unui ev mediu întîrziat, combinat cu internet și cancanuri de televizor, creează o atmosferă de bîlci continuu, glisarea celor două realități este generatoare de paradox care stîrnește deopotrivă melancolia, poezia și umorul. De altfel, mulți poeți din generația tînără, mai ales din Moldova de peste Prut, dar și din spațiul hieratizat al satului românesc, își trag vigoarea textelor din evocarea acestei realități duale, antagonice adesea, recursul fiind fie atmosfera din casa bunicilor (a buneilor, după cum spun basarabenii, mari profitori ai investigării unei realități subsecvente!), a părinților izolați istoricește într-o sublume care se încăpățînează să reziste: «eram la vânturat fasole/ toate resturile uscate de frunze, păstăi și tulpini dansau în aer/ jos lângă grămada curată așteptam cascada de boabe/ din găleata pe care o țineai pe umăr/ fredonam ‘forever young’/ m-ai întrebat mutând găleata pe celălalt umăr ce înseamnă/ după ce ți-am tradus refrenul ai început să cânți și tu/ stâlcind anume ca un plod răsfățat cuvintele./ la un moment dat te-ai oprit/ iar mâinile tale m-au mângâiat aspru și apăsat/ (bătăturile uscate/ lăsându-mi dâre roșii pe obraz)/ mâinile tale/ cu care trăgeai vițeii din uter la moșitul vacilor/ mâinile/ cu care îndepărtai maxilarele cailor/ ca să le aproximezi vârsta». («#», p. 37).
Vizionarismul unui Marin Sorescu, care a conservat satul și sublumea sa în La Lilieci se regăsește în practicile poetice ale tinerilor poeți de azi. În acest sens Ștefan Ivas explorează filonul autenticismului rural, care are o coloratură afectivă, o melancolie difuză și un prozaism bine structurat în textul poetic: «într-un fel e inima ogrăzii/ mirosul puternic/ schelălăie ca un câine râios/ de cum deschizi fereastra/ de-acolo vin cârnații afumați/ untura toba jumările acolo se/ duc rânitul spartul bostanilor/ și adusul buruienilor din grădină/ (doar tăiatul e-o treabă de adult/ pentru că mila schimbă gustul cărnii)/ la umbra lui în/ după-amiezele toride de vară/ după porțiile de tărâțe și zoaie/ cu burțile pline/ porcii ca pruncii/ dorm tolăniți în găurile/ pe care și le-au săpat cu râturile în pământ/ guițând mulțumiți în răstimpuri» («Carnicul»). Într-o epocă în care asomarea porcului după metoda europeană ia loc tăiatului balcanic, brutal și ritualic al porcului, la Crăciun, recuperarea unei gestici tradiționale văzută încă în inima satului românesc, naște în poem o atitudine relativizantă, ironică și autoironică chiar. Iar individul, expresionist ca atitudine, care protestează sau se izolează în spații ideale, care țin de copilărie, de fantezia cu care s-a ales după frecventarea literaturii, ca zonă a libertății absolute, își reformulează un nou statut (crez) individual sau social. Unul dintre textele care îl exprimă deplin pe Ștefan Ivas, eliberîndu-l de natura tradiționalismului, dar și ca o variantă a evoluției sale ulterioare, îl reprezintă poemul final al cărții, o rezolvare parabolică, pe termen lung a căutărilor individuale: «la prima execuție am fost prins în valul represiunii generale./ ne-au adunat pe toți în ogradă. unii îmbrăcați în haine bune,/ alții surprinși în timp ce făceau piața, cu pungi de plastic în/ mâini. sub vișinul din fața șurii, înălțat pe băncuța folosită/ la mulsul vacilor, crainicul citea proclamația: păcate grave,/ abateri repetate de la normă, slava deșartă a aducerii-aminte/ și subminarea ideologiei de stat. s-a dat citire listei, apoi ne-au/ urcat pe scara de lemn în podul șurei. era cald. din grămezile/ de orzoaică venea un miros de șoareci. din loc în loc, de foliile de/ azbest atârnau viespare părăsite. în mijlocul podului era o gaură/ care dădea în șură. deasupra ei era legată de-o grindă o funie./ înaintam toți în șir indian. doi soldați ne puneau funia la gât și/ ne împingeau în gaură. cădeam ca niște saci cu orzoaică. Grinda/ pârâia de fiecare dată./ la a doua execuție eram tot în ogradă. mă durea îngrozitor/ gâtul. mă pregăteam să urc scara când am fost abordat de/ vocea doamnei conducător. m-am scuzat spunând că eu n-o fac/ intenționat, că pe mine nu mă interesează, că am conștiința/ slab dezvoltată, că trăiesc separat și urmăresc alte lucruri./ mi-a răspuns cu blândețe că ea mă înțelege, însă în urma/ interogatoriului punctat a trebuit să cedez, să recunosc, ba/ mai mult, încolțit astfel, m-am declarat disident, schismatic/, opozant, și în timp ce continuam să înaintez în rând spre gaură,/ am început chiar să strig și să iau numele conducătorului în/ deșert./ la a treia execuție nu mai era nimeni în ogradă. mă lepădasem/ de amintiri și acceptasem ca degetul conducătorului să scrie/ sentința direct în inima mea. am urcat scara. în pod cei doi/ soldați dormeau, cu boabe în păr, lungiți peste o grămadă de/ orzoaică. am pășit încet să nu-i trezesc, mi-am aranjat funia/ în jurul gâtului și, în loc să mă arunc, mi-am dat drumul ușor/ în gaură astfel încât grinda să facă cât mai puțin zgomot.» (ultimul poem).
Notațiile contrastive care se bazează pe un fragmentarism al percepției, cu voci care se întretaie în același discurs, creează o atmosferă de falsă teatralitate în care stridențele retorice sînt estompate de un limbaj care acționează ca un material «moale», atonic, în care se pierd toate ecourile: «întins în pat mănânc lapte prins/ cu lingura direct din borcan/ tălpile ating caloriferul rece/ între noi doi e televizorul unde/ un pui rătăcit de balenă cu cocoașă/ este urmărit de o haită de orci flămânde/ de cealaltă parte la calculator verifici/ rubrica ‘închirieri’/ când o să ne mutăm o să fie altfel, zici/ o să ținem lumina aprinsă cât vrem/ o să spălăm vasele numai cu apă caldă/ o să avem un dulap cu caserole de toate/ mărimile frumos ordonate o să avem plante/ peste tot iar la geam o să ne vină păsări în/ fiecare dimineață/ câte un ‘îhî’ pentru fiecare afirmație/ în timp ce orcile se apropie de puiul de/ balenă cu o viteză invers proporțională/ cu cea cu care duc lingura la gură/ ‘uite!’ tresari entuziasmată ca și cum/ ai fi aflat de moartea unei rude îndepărtate/ care ne-a lăsat moștenire un apartament/ tresar, scap lingura din mână, laptele se împrăștie/ pe tricou/ ‘garsonieră zimbru baie și bucătărie curată/ semimobilată 80 euro pe lună telefon 0232210443’/ aprob lipsit de entuziasm/ șterg tricoul cu o cârpă/ la televizor au băgat reclame» («scenă domestică I»).
În alte texte atmosfera amintește de un Mircea Cărtărescu, cel din ciclul «Georgice» din volumul de debut, Faruri, vitrine, fotografii, în care hieratizarea făpturilor din memorie se face cu mijloacele unei expresivități fruste, limbajul este adaptat materiei și astfel generează poezia cu un palpit autentic, cu un umor reținut: «laura, laura cum îi făceai tu pe băieți la trânte în pauze/ laura, laura cum lipseai tu câte două săptămâni de la/ școală când începea prășitul de-a-ntâia la păpușoi/ laura, laura bolfoasă cu țâțele mari și lăsate/ de parcă ți-ar fi atârnat deja doi sugari de sfârcuri/ laura, laura cum te dădeai tu cu ojă ca să-ți/ acoperi pământul de sub unghii/ laura, laura cum ne dădeai tu nouă să copiem tema/ din caietul tău pătat cu ulei și dulceață/ laura, laura cum te-ai înroșit tu toată — munte de om —/ când te-a invitat unu’ la dans la banchet/ (acum — femeie la casa ta de chirpici, cu om,/ trei plozi mărișori și doi cai)/ laura, laura ce frumos treceți voi cinci prin sat/ cu căruța în dimineți răcoroase de primăvară/ ție laura îți dedic volumașul acesta/ ca să-ți servească la învelit ouăle/ și peturile cu lapte cu care mergi/ în fiecare duminică și zi de sărbătoare/ la piața mică» («laura, laura, fată de treabă»).
Poezia lui Ștefan Ivas este foarte apropiată de sensibilitatea și retorica optzeciștilor, pastelul este «antipastel”, ca la Ion Stratan, anecdota este «antianecdotă”, ca la Forin Iaru sau Eugen Suciu, spectacolul se închide în prozaismul magic al unor Gabriel Chifu, Ioan Moldova, Nichita Danilov sau Aurel Pantea. Poezia lui Ștefan Ivas, cerebrală în mare parte, uneori crispată datorită fricii de a nu rata limitele imaginarului controlat de limbaj, va evolua, după părerea mea, spre parabolă și spre notația aforistică, detectabilă în multe dintre textele din acest volum. Cred, de asemenea, că Ștefan Ivas va scrie și proză, într-o perspectivă imediată, sînt semne ale unei acuități a observației, ale unei epicități reprimate în textul poetic. Maurice Blanchot (Spațiul literar, Editura Univers, 1980, traducere Irina Mvrodin; L’Espace litteraire Gallimard, 1955) spune referindu-se la opera și la destinul lui Kafka, considerații care pot fi reluate în cazul oricărui scriitor care contează: «A scrie este ceea ce nu se termină, ceea ce nu încetează niciodată. Scriitorul, se spune, renunță să spună Eu. Kafka observă cu surpriză, cu încîntată plăcere, că a intrat în literatură de îndată ce l-a putut înlocui pe Eu cu El. Scriitorul aparține unui limbaj pe care nimeni nu-l vorbește, care nu se adresează nimănui, care nu are un centru, care nu revelează nimic. El poate crede că se afirmă pe sine în acest limbaj, dar ceea ce afirmă el este cu totul lipsit de sine”. Ștefan Ivas este în măsură, încă de la debut, să schimbe pe «eu» cu «el», ceea ce l-ar duce spre propriul spațiu literar, pe care să îl administreze cu talent: «băgam transformatorul în priză/ un prelungitor în transformator/ vcr-ul în prelungitor./ înainte să apăs pe play îmi plăcea să ascult/ huruitul acela ușor/ pe care-l scotea odată pornit/ ca un tors de pisică/ huruitul pe care-l puneam pe seama/ unui tractoraș cu baterii din interior/ al unui camion de jucărie care se învârtea în cerc acolo/ (tot într-un camion, camion plin cu mere, spunea tata,/ părăsise și el țara. după multe peripeții reușise în cele din/ urmă să ajungă în america de unde trimisese vederi și poze./ deși cu mâinile groase de muncitor nebărbierit și cu o cămașă/ boțită apărea lângă mașini luxoase, în camere spațioase,/ cântând la pian, scriind ceva la un birou mare de mahon sau/ cu un pahar de whisky în mână. pe jos erau covoare pufoase,/ albe, canapele și fotolii uriașe de piele iar în fundal se zăreau/ zgârâie-nori și o bucată perfect albastră de cer./ după revoluție nu s-a mai întors. unii spuneau că-i spion și/ n-are cum, alții că s-a înstrăinat și nu mai ține la neamuri./ a trimis însă un pachet cu un video și casete cu filme/ pe teme religioase. se părea că în vest îl găsise pe Dumnezeu/ sau — cum ne spunea tata numai nouă și numai după câteva/ pahare — ‘ajuns în curu’ gol în america, pentru că nici acolo/ nu stau câinii cu colaci în coadă și nu-ți dă nimeni nimic/ degeaba, a trebuit să treacă la pocăiți, că america-i plină/ de pocăiți și ăștia atât așteaptă, să te faci unul de-al lor,/ că imediat te ajută. nu vedeți că le-a făcut calicilor ălora din/ capătul satului până și casă!’)/ în după-amiezele de vară/ când arșița ne alunga de la cules fasole/ când nu era nimic interesant pe tvr/ puneam o casetă de la unchiu’/ the ten commandements cu charlton heston de exemplu/ după huruitul cunoscut apăsam play/ tânărul moise afla că nu era nobil egiptean/ ci fiu de sclav evreu/ (‘son of hebrew slave’)/ rătăcește o vreme prin deșert/ îl găsește pe dumnezeu/ dar se întoarce să-i salveze pe ai lui/ bărbos cu plete și cu o sclipire în ochi/ (pe care îmi plăcea să cred că o avusese/ și unchiu’ când ajunsese în america)/ și tocmai când urma să despartă cu toiagul/ apele mării roșii/ ne striga mama să venim să despărțim/ fasolea culeasă de păstăi/ puneam pauză/ huruitul continua/ îl auzeam de pe prispă/ mâinile dezghiocau păstăile/ camionul cu mere demara/ din țara sclavilor care culegeau fasole pe câmpuri/ urma să ne scoată unchiu’/ bărbos într-o cămașă boțită/ dar cu o sclipire în ochi» («VCR. unchiul din america»).
La un debutant urmărești, în primul rînd, nu ceea ce spune, ci cum spune, cum ordonează «materia poetică» pe care și-o rostuiește atît de pe urma harului propriu, cît și de pe urma culturii sale poetice. Datorită acestei duble asumări, e de remarcat că Ștefan Ivas nu este inhibat de ieșirea în scenă, debutul său este unul plin de promisiuni. Să fie!”

‹‹‹ Ascunde