Biografia autorului:

Sorin Catarig (n. 1961, Năsăud) a publicat în volumul colectiv oZone friendly (2002), coordonat de O. Nimigean, debutînd un an mai tîrziu cu Unele considerații asupra tehnicii salvării aparențelor. A doua sa carte, Moarte printre stabilopozi, a apărut în 2006, cu o prefață de Antonio Patraș.

Despre Frigul ca remediu pentru bărbații singuri:

„Sub aparență oarecum anodină, amintind strategiile de autoocultare ale lui Mircea Ivănescu, scrisul lui Sorin Catarig stăpînește o poetică îndrăzneață și rafinată, care nu inhibă, deviindu-le spre livresc, pulsiunile subconștientului, vitale pentru literatură, dar nici nu le permite să se dezlănțuie dezlînat. În cartea sa, vocile se instalează à la Antunes, metalepsa face mereu trecerea de la ficțiune la realitate și înapoi, nenumărate chipuri, contururi, grupuri bizare, identificate generic, ies fulgurant la rampă, instituind o atmosferă spectrală, lirismul dizolvă micile structuri epice pe care autorul are bunul instinct de a nu le explicita, paralogismele înlănțuite pince-sans-rire împing în grotesc un discurs ce mimează uneori vulgata stupidă a simțului comun. Comedia este adusă în față pentru a urmări la adăpostul ei — ironic, autoironic, discret sau apăsat carnavalesc, într-o compoziție similară varèseanului «the organized sound» — o temă a scrisului în care se străvăd, atît cît trebuie, filigranul existențial și miza ontologică.

Sorin Catarig: un extraordinar scriitor, față de care critica n-ar trebui să (mai) rămînă datoare.”

O. Nimigean

„Melancolic, ba chiar atrabilar de-a binelea, încît și ușor mizantrop, scrisul lui Sorin Catarig își găsește punctul arhimedic într-o neașteptată și stenică încredere în posibilitatea soteriologică implicată de «tehnicile fabulatorii» ale literaturii. Citindu-l pe Catarig, ai zice că nimic nu-i atît de meschin pe lumea asta încît să nu poată fi transsubstanțiat într-o frază poetică, adică frază cu sintaxă gramaticală verosimilă, dar cu o asintaxie logică pe măsura lumii mimate. E aici o anume fibră meivănesciană, decelabilă tocmai în acest pathos al încrederii în posibilitatea salvării prin literatură. Care, la Mircea Ivănescu, se hibridează / hybridează cu un egal pathos al neîncrederii în literatură. Pe acesta din urmă, Sorin Catarig nu-l are. El crede în literatură pentru că nu mai crede în nimic altceva. Iar textele-document ale credinței lui sunt, cum se vede, remarcabile.”

Radu Vancu