Despre autor:

Sebastian Reichmann (n. 1947) a debutat publicistic în 1966 în „Povestea vorbei”, suplimentul revistei „Ramuri” condus timp de doi ani de Miron Radu Paraschivescu și desființat în 1968.
La douăzeci de ani îi cunoaște și se împrietenește cu Gellu și Lygia Naum, devenind unul dintre tinerii artiști apropiați de aceștia și evoluând în atmosfera de libertate de spirit și elan creator de la Comana.
Debutul în volum cu Geraldine (1969) este primit ca o revelație a perioadei de relativă liberalizare de la sfârșitul deceniului șapte, dar a doua sa carte, Acceptarea inițială (1971), este retrasă din librării în urma „Tezelor din iulie” — ca urmare, emigrează și se stabilește în Franța. Din 1975 scrie numai în franceză, iar în 1977 debutează în această limbă în revista Editurii Minuit.
Autor al mai multor volume de poezie în Franța, a revenit în literatura română la începutul secolului, publicând Mocheta lui Klimt (2008), Dimensiunea „Umbrella” (2009, împreună cu Dan Stanciu), Perioada translucidă. Poeme 1965-2012 (2012) și Acceleratorul de încarnări și alte Biografobii (2017).

Despre Edenul tăcerii rele:

Primii misionari creștini, neștiind cum să-i definească pe sfinții extra-europeni pe care îi întâlneau, îi numeau „mistici naturali”. Împrumutând această perspectivă, putem spune cu îndreptățire că Sebastian Reichmann este un suprarealist natural. Acest „accelerator de încarnări” absoarbe vibrația unei ființe sau a unui lucru, caută, printr-o infinitate de fisuri mărunte, anumite nuanțe ale spiritului, ceea ce el numește, printr-o găselniță pe cât de barocă, pe atât de percutantă, „vise sanscrite”.
Reichmann clădește din aceste vise, prin intermediul cărora inegalabilul Nerval și-a construit „a doua viață”, soclul viziunii sale poetice, locul în care spațiu-timpul se deschide și se dilată către „căile cu destinație neașteptată”. În felul său de a scrie, aproape misterios, difuz până la dispariție sau ubicuitate, discret kafkian, evocând o „grație amânată”, tensiunea își află apogeul.

Zéno Bianu

Sebastian Reichmann se lasă călăuzit de un simț care nu se tocește cum nu se tocește ceața, iar poezia sa își păstrează tonusul și un ton specific inconfundabil, cu toate că discursul post-suprarealist este acum impregnat într-o mai mare măsură de biografic și de o privire scrutătoare asupra realului.
La o jumătate de secol de la Acceptarea inițială, volum care a marcat un punct de cotitură, lămurindu-i opțiunile destinale, Reichmann se afirmă în Edenul tăcerii rele ca un poet bilingv al cărui balans lucid între două limbi și culturi a condus la sintetizarea unui limbaj cu mănoase obscurități, imagerie enigmatică și momente în care secvențializează cu ochii parcă întredeschiși absolutul fragil al unei lumi ce pare astfel a-și redobândi partea de grație.

Claudiu Komartin

Alege și alte titluri publicate în colecția Plantații >>>