Nicolae Avram era, până acum câțiva ani, când a publicat volumul Federeii, un nume total necunoscut cititorilor de poezie. Deși nici astăzi cotele sale de celebritate nu au crescut foarte mult, poetul este știut în mediile literare ca având una din cele mai originale și autentice voci ale poeziei recente. Utilizând o tematică proprie (în poezia română este unul din puținii exploratori ai lumii orfelinatului și ai repercusiunilor traumatice ale acestei instituții asupra indivizilor), un limbaj și o atitudine discursivă de o duritate rară (chiar și în contextul așa-zis „vulgar” al liricii de după 2000), Nicolae Avram publică în 2013 volumul All Death Jazz.
Pentru cei care au citit primul volum al autorului, versurile noi nu vor fi o surpriză: poezia lui Avram continuă aceeași linie frustă, același copy-paste al trivialității, aceleași scene hard, care-l situează în descendența reală a lui Arghezi și Bogza. Și spun „reală” pentru că deseori această descendență a fost atribuită pripit generației 2000 în general — fără o corespondență tematică și discursivă directă (ci doar pentru că a vorbi despre perversiuni sexuale și a devoala partea întunecată a societății se traduce la noi nemediat prin mai singurul ascendent cunoscut — Bogza). Teribilismul este însă o notă inexistentă în volumele lui Avram. Moștenirea argheziană (orfelinatul, închisoarea) și adstratul avangardist (reducerea artificiilor stilistice până la autosusținerea efectului de poezie exclusiv prin realitatea referentă și accentuarea formulelor și evenimentelor crude) devin evidente tocmai prin această renunțare la accidental și la șocul de efect imediat și de lungime scurtă. Mai mult, alternarea — încă din debutul volumului — scenelor dure cu micile descrieri de peisaj transformă totul într-o lume palpabilă, sporind efectul actelor subumane, aproape de vocea unei Terry Wolverton (apropiată a tematicii abandonului): „Duminica dimineața după gustare/ suntem liberi/ daniel măndelu petrică bebe/ moartea coco gușteru chiștoc/ urmărim un dric printre picăturile/ de ploaie// dricul se mișcă încet pe deal printre pruni // se rostește ectenia ploaia încă nu s-a dus/ suntem uzi până la piele ne mănâncă râia”. Vor urma câteva povești narate intercalat de câțiva protagoniști pe care mizează Avram pentru a-i îndeplini în volum funcția martorului. Pentru a nu deveni patetic (cum în textele de pe coperta a patra este bine observat, anume că Nicolae Avram reușește să fenteze această manieră patetică pe care o impune motivul orfelinatului) și pentru ca povestea să fie, mai mult decât credibilă, veridică, „bucată de realitate”, autorul își pune personajele să-și destăinuie în analepsă (subtil, secvențial) traiectoria comună (…).
Această nostalgie care urmărește mereu estetica Sade (crime, violuri, prostituție, pedofilie) face parte din proiectul — ciudat! — melancolic al tipului de personaj pe care îl propune Avram (și bine observa O. Nimigean pe coperta a patra): omul jaspersian, modelul existențialist dur al „omului aruncat în lume”. După principiile de funcționare a universului descentrat, pe care autorul le declară în poemele scurte notate diferit (în text, „mai bine ne bem vodca ce nu ne părăsește sub poduri” și în moto-ul de la început, preluat de la Herta Müller, „Fiecare moarte e pentru mine un sac”.), „federeii” trăiesc fără a respecta vreo etică strictă. Personajele produc, de fapt, morala printr-o logică empirică a libertinismului și a devianței. Spre exemplu, „federița” povestește simplu și naiv un act de lesbianism tocmai pentru a sugera lipsa aparatului moral coercitiv. De aici se naște calofilia în textele lui Avram: „dimineața ne trezim câte două/ sub pătură// să ne încălzim spunem noi/ dar și pentru că niciodată paturile/ suprapuse de fier nu sunt de ajuns/ încât să ajungem să ne batem pentru/ locurile de sus// într-o noapte argentina fata/ cu care dorm/ mi-a pus ușor mâna pe sâni m-a sărutat/ fierbinte/ mi-a dat jos pantalonii de pijama/ mi-a lins-o”. Și, pentru că firul narativ este la Avram elementul cel mai important (toată această poveste și toate cadrele ei salvează mereu deficitul stilistic), sfârșitul acestei povești de dragoste (doar un exemplu în Babelul evenimențial) se termină tragic, de această data textul fiind modelat poetic: „când se trezește/ argentina fata cu ochi aurii/ și cosițe întunecate/ se suie pe acoperișul federeului/ sare în gol fără să spuna nimic”. Încercarea de a susține atmosfera tensionată și de a prezenta în toată duritatea lor secvențele-șoc desparte actele de importanța lor ontologică. Rămâne astfel mai mult o indexare a răului decât angajarea cititorului în tragedie. (…) Această depersonalizare a răului, patologicul care, privit din centrul său, este desubstanțializat în tot spectacolul grotesc, transformă All Death Jazz într-un jurnal macabru de televiziune în care „deși nu ne vine ușor, sfârșim prin a ne recunoaște pe noi înșine” (O. Nimigean).
În continuarea Federeilor, All Death Jazz este povestea „devenirii” (cu toate ghilimelele de rigoare) copiilor instituționalizați. Fiecare, par sa spună poemele, încercând să funcționeze în parametri normali, eșuează — într-un fel sau altul. Tragedia însă este complet neasimilată de personaje, iar răul plutește ca element absurd și în același timp definitoriu pentru o lume a disfuncționalităților: mama care a murit bând spirt, tatăl care-și abuzează fiica, bărbatul care se masturbează privind lenjeria unei adolescente etc. Totuși, de menționat este faptul că astfel de volume-proiect sunt alunecoase: în primul rând, aerul compact și funcționarea ca întreg face ca, secvențial, poemele să nu aibă valoare în sine. Niciun poem aproape nu este antologabil. În al doilea rând, din proiectul poetic lipsește în linii mari — ca să subliniez un paradox — poezia. Sigur, ar putea părea puțin naiv un comentariu critic care mai cere în secolul XXI infuzii lirice unor anti-poeme prin însăși structura lor, însă această problemă îl va costa pe Nicolae Avram de acum înainte tot mai mult. Pentru că, epuizând spectacolul scenografic, s-ar putea ca regia stilistică să iasă în față ca un deficit. Pe pasajele intens lirice ar trebui, cred, să insiste autorul mai mult: „acum m-am retras în ținutul ăsta însorit/ îmi place să aud oceanul/ pink floyd dark side of the moon/ să aud/ cum mă amenință liniștea/ să mă plimb desculț prin nisipul/ fierbinte/ să las dimineața valurile să mă/ stropească/ să beau un martini cu gheață și lămâie/ să stau să privesc bărbații goi/ asfințitul/ dintr-un ochi de calmar// din când în când îmi place să iau/ cu mine o viață/ s-o duc cu mine departe”.
Proiectul lui Nicolae Avram este însă aparte în literatura română de azi. Deși riscant, el va pune în dificultate critica de întâmpinare tocmai din cauza acestei asumări conștiente a gros-planurilor interdependente. La fel ca în cazul recentului Vântureasa de plastic, volumul de debut al lui Marius Chivu, sau al Epistolei din Filipeni a basarabeanului Anatol Grosu, povestea, prin cadrele bine decupate, are toate șansele să acopere neajunsurile (sau, dimpotrivă, exagerările!) poetice, iar All Death Jazz să devină o carte definitorie pentru critica socială făcută cu cuțitul.

‹‹‹ Ascunde

« De regulă (statistică), produsele artistice care au continuări ajung să-și dezamăgească admiratorii inițiali. Impactul volumului sau al filmului ce deschide seria nu mai poate fi obținut, deși politica pragmatică a sequel-ului tocmai acest lucru îl vizează. Publicul de bună calitate se simte păcălit, iar critica are grijă să-i observe autorului (cu o undă de satisfacție) reluarea schemei, utilizarea aceluiași tipar, micșorarea elementului de interes pînă la cota de avarie, incapacitatea de a imagina un alt scenariu și de a propune un concept nou, ilustrat într-un mod artistic performant. Totul parcă dezamăgește.
Nu și în cazul unui volum ca All Death Jazz, o continuare asumată, de către Nicolae Avram, a proiectului poetic deschis prin Federeii (2010). Foarte plăcut impresionat, la prima întîlnire cu federeii (puberi chinuiți într-un cămin ceaușist), de plasticitatea transparentă, necăutată, a expunerii ororilor, găseam o „marcată originalitate” a unui poet „format”, pe care l-aș fi vrut, atunci, ieșit „la lumina recunoașterii critice și publice”. Autorul susține acum această investiție critică și dă o nouă carte, absolut remarcabilă, din aceeași pastă. Mai mult, compoziția este mai riscantă și mai sofisticată, ceea ce pe un simplu versificator l-ar fi „demontat”, ca atare, la o încercare similară.
De data aceasta, Nicolae Avram nu-și mai creează efectul de insolitare exlusiv din detaliile naturaliste ale vieții (și morții) în cămin, oferite într-un flux „epic” de cîteva personaje scăpate din iad și istorisind despre el. Structura narativă se păstrează, însă ea e completată prin două registre poetice diferite, alternate cu o vădită știință (și artă) a construcției. Poetul oferă și grafic marcajele, ajutînd lectorul să delimiteze tipurile distincte de discurs și să sesizeze contrapunctul.
Poezia se obține, înainte de toate, prin duritate și nuditate stilistică, prin rememorare fără retorică a unor episoade terifiante, prin confesiune brutală, cu aruncarea pe masă a celor mai mari blestemății suportate, ori făcute — ori și suportate, și făcute — altora. Majoritatea personajelor care apar în cadru (fie în prezentul narativ, fie în evocare) au acest realist „dualism”: sînt, în același timp, victime și călăi, cobai făcînd, la rîndul lor, un rău experimental, chinuiți care chinuie și ei, suferinzi provocînd altora suferință. Această conformație realistă a personajului, pe care o întîlnim și în romanele lui Aldulescu, dă o mare veridicitate poeziei. Ea devine, paradoxal, lirică prin lipsa de sentimentalism, prin absența oricărei moralizări și prin scuturarea istorisirilor de toate zorzoanele stilistice cu care un autor stîngaci ar fi împodobit pomul. O „răceală“ oportună poetic prezidează înfățișarea ororilor servite de un personaj, din propria experiență, altuia care îl ascultă la o vreme după consumarea lor. Cititorul, ca și la Federeii, va rămîne bouche bée. Strategia lui Nicolae Avram este, în continuare, aceea de a plasa în același cadru doi federei care se reîntîlnesc după un număr de ani de la ieșirea lor, vii, din casa de copii. Unul îi va povesti celuilalt pe linia — excelent menținută de autor — a împărtășirii unei experiențe comune și, totodată, a relatării de episoade parcurse individual. Ascultătorul știe, în mare, despre ce este vorba, fiind el însuși un tovarăș de suferințe al celui care istorisește; însă detaliile horror, trăite pe propria piele, le află acum chiar din gura celui care le-a suportat.
Căminul fiind comun, experiența fiecăruia dintre federei e particularizată prin secvențe și scene traumatizante ce diferă de la un federeu la altul. Suferința nu e niciodată comună și împărtășită în același grad. Accentul monstruozității va fi, de aceea, și el diferit. Fiecare experiență pe care se pune acum spotul de lumină va lăsa umbra ei: „voi doi vedeți grămada aia de boarfe/ pînă dimineață să le văd curate și uscate/ altfel e vai de coastele voastre// să nu vă prind că frecați menta/ să n-aud musca/ cați încurcat-o aț’ ’nțeles cioroilor/ la treabă și dați din aripi că de nu vă ia mama lu’ procesverbal// voi frumușeilor dezbrăcarea și la duș// gușteru se apropie de un bighidiu/ cu ochii mari albaștri rotunzi gură mică/ dulce gît lung// să te înnebunească// fain bulan murmură gușteru/ lingîndu-și buzele/ cu ăsta o să-mi răcoresc eu sufletu’// voi spargeți-i pe gagii/ nu lăsați să se piardă nici un strop// îi desface nasturii de la pijama/ bagă mîna în chiloți/ delicat/ sărută sfîrcurile// linge de pe buzele roșii/ o lacrimă/ sărată“ (Gușteru, V); „și atunci nu mai contează cu cine o facem/ pedagoaga goanga moartă de beată și-o trage sub scări/ cu fata ei noi ne regulăm una pe alta// cea mai bună ches — tie o lanternă chinezească de metal/ încălzită/ sub jetul fierbinte de la duș// fetele au dureri de burtă// doctorii pescuiesc pixuri agrafe lumînări peștișori/ de sticlă rujuri/ periuță de dinți o mînă ruptă de păpușă/ un săpun cheia” (Federița, 1, III).
Poetul nostru nu pare mulțumit nici cu coeficientul unor asemenea versuri care l-ar fi sfiit și pe tînărul Bogza. Provocarea avangardistă lipsește aici; la fel, subînțelesul ei social ce dădea o anumită configurație, sub unghi de atac, textelor din Poemul invectivă. Nicolae Avram, ca să-i dovedească cititorului ce poate, „iese” din spațiul căminului, „dincolo de ziduri”, pentru a forja, în realitatea unui cimitir, o demență gotică: „V. o vreme am stat la grasul de cherecheș/ ți-l amintești? — era mai mare ca noi/ cu vreo doi ani/ ne bombardam cu pietre ne jucam de-a indienii/ ștefan cel mare și turcii// acum e gropar locuiește cu cinci copii și concubina/ într-o casă dărăpănată la marginea/ morțăriei// îl ajut să sape gropi așa-i de gras că nu mai poate/ ieși din mormînt// de ce te-ai umflat așa de tare l-am întrebat/ pentru că mănînc inimă/ de mort la grătar/ mi-a răspuns// VI. cînd se lasă întunericul/ și urletele familiei îndurerate/ se aud tot mai departe// cherecheș intră pe ușă/ măruntaiele mortului strălucesc/ în palmele sale ca un rubin// le pune cu grijă pe masă/ împreună cu concubina caută înfrigurați/ semne prevestitoare// o să ne îmbogățim/ uite cît de galben și greu e/ pateul în partea asta/ zice cherecheș// are să curgă mălaiul o să mai/ avem copii gemeni/ ura strigă de bucurie femeia// aprindem focul pregătim/ țepușele/ copiii întinși în iarbă/ sfîrtecă rinichii abia scoși/ din jăratec// luna-i vinul/ scînteietor” (Daniel, 1).
Poetul, inteligent, este „acoperit”, avînd alibiul nebuniei reale a personajelor dedate la necrofagie ori deriva celui care le prezintă satisfacțiile culinare. Nu mai știm exact unde anume pe traseu a apărut devianța și s-a instalat nebunia: la „actanți” (au făcut sau n-au făcut?), la povestitor (povestește ce știe de la sursă ori fabulează?), la ascultător (a înțeles bine ce i se relatează?).
Realismul de construcție și decupaj este, astfel, substituit printr-un regim halucinatoriu, în care autorul evoluează cu aceeași dezinvoltură. Nu mi se par mai puțin interesante nici celelalte tipuri de discurs, inserate atent și lucrate bine în compoziția cărții. All Death Jazz confirmă eclatant un poet adevărat. »

‹‹‹ Ascunde

« Oricât ai altoi pedagogia lui Makarenko pe Casa morților a lui Dostoievski, tot Scrisori din subterană face! Cutremurătorul volum de „poeme orfeline”, All Death Jazz, semnat de Nicolae Avram, el însuși un „produs” al casei de copii Federeu, stă mărturie în acest sens, una pe câteva voci ce articulează cartea în secvențe omonime: Moartea, Gușteru, Daniel 1, Măndelu 1, Măndelu 2, Petrică, Federița 1, Federița 2, Bebe, Daniel 2. Pe cât de individualizate, vocile (alias, personajele), pe atât de luate la refec la grămadă, fără deosebire, de către educatori: „bă, cine vă dă să mâncați cine vă dă haine / cine vă spală cine are grijă de voi cine v-a dat / la școală / stima noastră și mândria ceaușescu românia / tov educator”.
Omniprezentă, violența fizică — bătăile & violurile sunt monedă curentă la Federeu! — este dublată de violența limbajului, potențându-se reciproc până la paroxism: „morții mă-tii îți sparg fața rapandulă dacă scoți un cuvânt/ îți scot mațele pe nas te omor ștoarfă/ te dau la câini să te halească curvă ordinară ce ești”. Dacă scriitura propriu-zisă are consistența unei fierturii de la fundul cazanului, oralitatea te izbește ca un damf ce-ți vine-n față, dinspre visceral: „ce altceva au crescut nemernicii ăștia/ statul ăsta împuțit// niște rahaturi cu ochi peste care societatea/ trage apa cu scârbă/ copii otrepe copii păduche hâzenii demente/ asta-i educația de vită căsăpită”. O atmosferă clorotică, s-ar zice irespirabilă, emană din fiecare poem, una cu suflarea personajului, uneori chiar ultima suflare, de-ar fi să citez acest poem demn de raftul întâi al poeziei românești contemporane: „când se trezește / argentina fata cu ochii / argintii / și cosițe întunecate / se suie pe acoperișul federeului / sare în gol fără să spună nimic // preoții din oraș nu vor s-o-ngroape / nu vine nimeni la ea să-și ea rămas bun / zace o lună la morgă în frigider // trupul mort al argentinei este apoi tranșat / înghesuit într-un sac negru de plastic / câteva zile au hrănit cu el câinii / milițienilor // puținele rămășițe de pe fundul sacului / fură împrăștiate pe câmp // ploaia a căzut atunci cu putere peste miriște / a prefăcut sângele uscat în mii / de păianjeni // care s-au grăbit să urce treptele / federeului”.
Cât despre autorul acestor versuri, ei bine, Nicolae Avram scrie cum ar face respirație gură la gură! »

‹‹‹ Ascunde

« Dacă ați urmărit filmul Natural born killers al lui Oliver Stone, atunci, cu siguranță, vă mai aduceți aminte scena în care violența domestică este prezentată în maniera unui sitcom, acompaniată pe fundal de râsetele spectatorilor. Această tehnică a cosmetizării ostentative, care, de fapt, nu este altceva decât o modalitate de a contrapuncta verigile mecanismului artistic, nu pare să dea greș nici pe teritoriul poeziei. Revenind pe scena literară română actuală, după trei ani de la apariția Federei-lor, Nicolae Avram își pune la încercare talentul de compozitor, abordând o gamă tripartită de simfonii discursive contrastante.
Volumul All Death Jazz, al cărui titlu deja conține amprenta unei structuri muzicale, deși își propune să continue tema orfelinilor conturată cu măiestrie în textele precedente, schimbă perspectiva compozițională. Dacă, în ceea ce privește Federeii, atenția poetului era centrată strict pe redarea autenticistă a universului (trans)textual, fără a se complăcea în strategii discursive care să trădeze o intenție calofilă, în volumul de față, Nicolae Avram își scoate la iveală arsenalul stilistic printr-o broderie polifonică remarcabilă și suficient de cuprinzătoare pentru a nu ignora percutanța discursului brut dezvoltat anterior. Altfel spus, schimbarea majoră care se produce în All Death Jazz nu constă în renunțarea la convenția scenică precedentă, ci la diversificarea perspectivei discursive a universului textual. Rememorarea (același mecanism utilizat și în Federeii) se produce, astfel, la niveluri diferite de percepție, dezvoltând trei voci alternative. Prima dintre ele pare a fi singura reminiscență discursivă din textele anterioare pe care Nicolae Avram o continuă și aici: „mă n-a fost rău / nasol a fost că n-am avut țigări / spatele mi-l țineau frații din beclean / dar pentru o țigară îmi venea să fac / omor // dacă vroiai un duhan frate nicu / te prezentai la șefu’ bucilă / spunea să-l aștepți la baie acolo / îți zdrobea rozeta / apoi venea secătura de gardian te punea / s-o sugi” (Moartea, VIII), „toate ciorile un pas înainte executarea // bă bulangiule tu de ce nu ieși / s-a umflat orezu-n tine îl întreabă / gușteru pe un țigănuș cu muci uscați / pe față // eu nu sunt cioară pe mine mă cheamă trandafir // tacă-ți fleanca cioară / nu mai croncăni auzi poate vrei să zbori pe geam / mortăciune // (...) // unde te crezi la măta-n poală sugaciule / te bag în găoaza mă-tii / împuțitule” (Gușteru, IV). Deși limbajul brut predomină cantitativ și în cadrul acestui volum, supremația pare să aparțină, de această dată, celei de-a doua voci — cea poetică și, deci, profund interiorizată — care, asemenea unei halucinații survenite în urma unei lovituri puternice, ne dă răgazul să contemplăm asupra vânătăilor de pe propriul trup: „66 / d. continui să surâd continui să mestec sticlă // eu mă leagăn într-o funia de aur liniștea are chipul / celui întors din moarte // mi-e gura spartă deocamdată ștreangurile nu mă mai mint / în curând cârduri de șoareci îmi vor invada râsul // ce fericire să-mi smulg unghiile continui să surâd / continui să mestec sticlă”, „e / 66. eu cânt dintr-o trâmbiță / dacă ridic mâna o las să putrezească-n aer”. Aceste insulițe de limbaj eterat, acompaniate pe alocuri de tente onirice, nu subminează însă pentru niciun moment decorul. Contrapunctul stilistic materializat la nivel de percepție face doar ca nuanțele să se schimbe, nu și contururile frescei. Această voce construită ca un înveliș hipersensibil (și, astfel, imperceptibil în afara unei identități unitare) se suprapune realității obiective, conferind violenței o aură de strălucire, tocmai pentru a o strivi între unghii ca pe o pungă de puroi.
Contrastul, în schimb, nu este complet decât în prezența celei de-a treia voci care, mimând o poezie a cotidianului mizerabilist și minimalist, reconfigurează un rețetar de fericire pentru cel care, trecând prin bolgiile violenței, a pierdut contactul cu realitatea: „2. era femeie de serviciu la judecătorie / după ce plecau ștabalăii îmi deschidea poarta / intram pe furiș să nu mă vadă nimeni cu sticla / de vin ascunsă sub haină ne dezbrăcam trăgeam / pe noi robele negre de mătase loveam puternic / cu ciocănelul în masă ziceam în numele legii / te condamn să fii a mea pe viață închideam / după noi zăvorul greu al celulei se auzea doar / șuierul biciului rupându-i fâșii de piele respirația / ei sacadată dimineața am ieșit pe digul someșului (...)”. Răceala personajului devenit un mecanism lipsit de căldură umană, care este spectatorul propriei biografii, se resimte, deși într-un mod nu foarte evident, ca o supapă prin care se face o depresurizare interioară. Violența nu se mai resimte ca o profanare a normalității, ci ca o consecință firească a gesturilor care, aparent, ne fac umani. Acesta este zâmbetul unui criminal când își vede treaba bine făcută: „10. într-un sertar am dat peste niște reviste porno / la televizor o vedem pe andreea esca nu mă dezlipeam / cu gura minute în șir de imaginea ei îi sorbeam cuvintele / de pe buze mozoleam sticla televizorului am chemat-o / pe soră-mea la mine în grupă am prins-o de sânii mici / eram numai noi doi ea m-a lăsat să-i bag mâna un pic / în chiloți în noaptea aceea am trezit din somn un băiețel / l-am băgat sub duș l-am futut în cur până a țâșnit sângele”. Aceste manifestări care combină fericirea subiectivă cu animalitatea își pot păstra forța doar în prezența unui decor prestabilit. Căci, deși ocupă un loc fundaș în dispunerea partiturii, percutanța celei din urmă manifestări discursive constă tocmai în ipostaza de voce de fundal pe care Nicolae Avram i-o conferă. Scoasă din această compoziție tripartită, vocea își pierde suflul, devenind doar un instrument de percuție steril.
Fără să-și abandoneze temele majore în jurul cărora și-a construit volumul precedent, Nicolae Avram ne oferă acum un volum a cărui miză polifonică reactualizează (și poate chiar depășește) percutanța textelor anterioare. Această tehnică a contrastului stilistic, prin care poetul accentuează tușele nivelului de percepție a realității, ne conferă un spectacol simfonic echilibrat și bine închegat din care nu lipsește strigătul de ajutor al unei lumi muribunde.
Poezia lui Nicolae Avram umple golul rămas între lama cuțitului și piele. Încă o dată, avem în față un volum care se trăiește tocmai pentru că a fost, la rândul său, trăit. All Death Jazz este o orchestră care, în loc de arcușuri, se folosește de propriile cioturi. »

‹‹‹ Ascunde

« Să spun mai întâi că multe dintre manifestările mizerabiliste ale poeziei deceniilor din urmă mi-au dat senzația unei construcții de mucava, fără să-mi pot reprima impresia de făcătură, de prea stridentă intenție de a șoca.
Pot crede, firește, că unele dintre ele e posibil să se fi întemeiat pe dezgust autentic, să fi tradus greața și disperarea de a fi într-o lume mereu imperfectă. Zoaie și dejecții polemice, sfidătoare, menite să lanseze un manifest. Cu Federeii lui Nicolae Avram, am putut verifica încă o dată distanța dintre autenticitate și mimare. Remarcasem, altă dată, ce reușea să scoată din suferință și neșansă Viviana Mușa cu Școala specială, cât de veritabil și viu era palpitul acelor poeme cutremurător-naive dinspre o lume îndeobște ignorată.
Nicolae Avram povestește cu o inocență doar pe jumătate jucată, atâta cât e necesar ca povestea să devină poem grație urzelii expresive și cadenței, despre viața într-o casă de copii. Orfanitatea are, în cazul său, valență dublă. Așa cum materia are oroare de vid, Poetul (ca martor privilegiat și accentuat al condiției umane) are oroare de orfanitate. Întrebările și neliniștile lui se ivesc din nevoia de a identifica o apartenență ocrotitoare și dătătoare de sens. Indiferent de evenimentele biografice — mama și tatăl sunt variantele soft ale ocrotirii și, chiar dacă nici ei nu pot scoate ființa din impasul existențial, absența lor produce traume agravante —, poetul caută un sens, un rost, un blazon care să amelioreze destinul cenușiu de Sein zum Tode. Ca și cum s-ar afla sub permanentă amenințare de pierdere a rădăcinilor, a temeliei, el caută și găsește părinți/stăpâni cosmici – vezi glia lui Goga, suport al sentimentului matriotic, dar și cerul lui Macedonski, ca apartenență nobilă, știința morții ca modalitate de înscriere în ritmul de peste vârfuri, la Eminescu, ori luminișul lui Rilke, cel care știe că „moartea e mare”, dar și că uimirea poate oricând deschide ceruri. Ei bine, pe acest fundal al orfanității (poetice și umane) funciare, Nicolae Avram scrijelește lumea copiilor nimănui cu o știință cu totul excepțională a detaliului deopotrivă atroce și, paradoxal, frumos căci adânc. Bogdan Crețu descrie exact „procedeul”, i-aș zice, dacă nu aș avea și bănuiala, deloc minimalizatoare, că inocența tăioasă și teribila naivitate sunt doar parțial roluri: „De la grotesc la lilial, de la sumbru la angelic, de la crâncen la diafan, de la tragic la comic, de la dezgust la melancolie, Nicolae Avram are harul (și știința!) de a antrena, în cartea sa, străbătută de un subtil fior al morții, toate claviaturile poetice […] un poet care întrece în autenticitate cam tot ce se scrie astăzi în poezia românească.” Orfanitatea capătă relief, sânge, vocile se alătură țipătului lui Munch („pe malul apei nare să mai urle / nimeni”; „moartea ridică brusc brațele în aer / se ciuciulește urlă / nu nu nu mai dați de ce dați”; „aud ca prin vis să nu urlu că o pățesc rău de tot / morții mă-tii îți sparg fața rapandulă dacă scoți un cuvânt”; „de o oră stau amândoi închiși / l-am auzit pe răchită / urlând de moarte”). Celebra siluetă din prim-planul tabloului — cu, în spate și de neatins, o pereche posibil parentală pusă în umbră de puhoiul roșiatic al cerului și de cel vinețiu al apei între care se clatină podul — ar putea lua chipul oricăruia dintre eroii lui Nicolae Avram: Gușteru, Federița, Daniel, Chiștoc, Măndelu, Petrică, Bebe, dar și Moartea însăși, omniprezentă și familiară într-o lume a violenței și injuriei dezlănțuite, poreclă, dar și umbră stăruitoare a fiecăruia dintre ei.
Ceea ce salvează poemele de simplul patetism enunțat e tonul alb, nederanjat de scrupule morale ori de principiile unei lumi „normale” care își respectă chenarul de conviețuire comunitară. Locuitorii orfelinatului dau socoteală tuturor, adică nimănui. Sunt mereu și definitiv în voia celorlalți, a maturilor, dar rămân de fiecare dată exclusiv în seama lor. Gesturile lor sunt de mici vietăți hăituite, pentru care binele și răul au alte dimensiuni, căci se măsoară în clipă, de azi pe mâine, fără trecut și fără viitor: „ce altceva au crescut nemernicii ăștia / statul ăsta împuțit // niște rahaturi cu ochi peste care societatea / trage apa cu scârbă.” Povestea în serial a fetiței Argentina e emblematică pentru fără-de-ieșirea din destin. Nu grozăvia detaliilor atrage atenția în primul rând, ci faptul că acestea rămân poezie. Rotirea în de sine a istoriilor negre capătă dimensiuni general umane și fior de largă valabilitate. Și, grație ritmării lor după iambul fundamental al viului, stârnesc și franjuri de lumină. Un poet de urmărit de aproape. »

‹‹‹ Ascunde

« De câțiva ani, poezia care plusează pe registre violente, folosind un arsenal de strategii și imagini care adună laolaltă cruzimea, spaima, visceralitatea și pesimismul nu mai e prea gustată din motive lesne de înțeles.
Cititorul actual, sătul de scenarii apocaliptice, caută zone de confort, în care să nu se mai infiltreze nimic din gravitatea imaginarului de criză sau din compulsia poeziei confesive. Prăbușirea marilor teme (precum singurătatea, boala, moartea) este, astfel, inevitabilă, în locul lor fiind preferată poezia detașat-ironică a periferiilor de orice fel, care pune interdicție uzului de cuvinte tari și consumului de stări în scurtcircuit. Nicolae Avram, însă, se situează contra acestei tendințe și, începând cu volumul Federeii (2010), își extinde un spațiu poetic unde cruzimea și teroarea dintrun orfelinat comunist sunt tratate fără mănuși estetizante sau misticoide. Critica a remarcat tocmai caracterul tragic, autoflagelant, hiperrealismul și duritatea limbajului care, mixate pe un fond autentic și omogen, rezervă poeziei lui Nicolae Avram un loc rar frecventat în literatura română.
Recentul volum All Death Jazz continuă povestea din Federeii și ilustrează drumul sinuos pe care îl parcurge patologia pentru a deveni poezie. Nicolae Avram creează cu sânge rece personaje care, în ciuda monstruozității lor, nu sunt limitate la simpla funcție de a șoca și tulbura cu orice preț, ci alcătuiesc structuri de adâncime unde violența își întâlnește replica diafană. Ca un teratolog dezinhibat, Nicolae Avram realizează un panoptic de anomalii în jurul cărora brodează (uneori cinic, alteori hipersensibil) poetica unei lumi negative, care agresează și revoltă în egală măsură cu fascinația pe care o produce. Nu doar privirea voyeuristă ține cititorul lipit de paginile acestei cărți, ci mai ales modul în care patologia se stratifică poetic. Așa încât, din mecanism al ororii, cu o dinamică scintilantă, ea se preschimbă în matrice a poeziei și își diluează treptat conținutul. Spre exemplu, sexualitatea morbidă a volumului sfârșește exact în punctul în care intervine instrumentul poetic ca să o cauterizeze. De aceea, inteligența și forța lui Nicolae Avram sunt de găsit tocmai în traseul pe care focarul de imagini și povești terifiante (de la viol și perversiuni sexuale, până la violență extremă și crimă) îl străbate ca să fie purificat și regândit ca estetică a traumei. Dacă nu ar fi descoperit maniera optimă prin care lumea tragică a federeilor să poată fi construită fără clișee și prejudecăți, poemele din All Death Jazz ar fi fost simple fișe clinice care inventariază experiențe-limită, iar Nicolae Avram s-ar fi dovedit doar un bun cunoscător al diformității umane.
Ce face, așadar, ca acest volum să nu fie numai o enciclopedie a devianței și a ororii, ci o carte atipică de poezie? Argumentele sunt numeroase, însă două dintre ele privesc tehnica originală a scriiturii lui Nicolae Avram. În primul rând, narativitatea alertă și fluidă a poemelor din All Death Jazz este permanent susținută de imagini și tăieturi bizare, dar mai ales de jargonul regional din zona Bistriței care, cel puțin în poezie, nu a mai fost utilizat în mod funcțional. Mă refer la cuvinte ca „duhan”, „mangă”, „dilău”, „bulangiu”, „gălbinare” care, inserate inteligent în text, restructurează întregul fond imagistic și fac inconfundabil stilul lui Nicolae Avram. Pe de altă parte, poemele crud-realiste sunt deseori întrerupte și atenuate ca efect de versuri care pun mai degrabă accentul pe stări și viziuni diafane. Astfel, fragmente precum: „scoatem ultimele lopeți de pământ/ ne așezăm obosiți pe fundul gropii/ miar plăcea să stau aici toată viața zic/ nu aș avea nevoie de nimic/ poate de niște cărți și un coltuc de pâine/ neagră/ o, nu-ți face griji la mine găsești totdeauna/ masa pusă îmi plac copiii sunt mai fragezi/ și mai gustoși/ oricum îi mănâncă viermii/ eu de ce să n-am parte de o bucată/ tânără” (p. 33) sunt urmate contrapunctic de micro-poeme care descriu, în limbaj expresionist, federeul sublimat și ceresc („eu cânt dintr-o trâmbiță/ dacă ridic mâna o las să putrezească-n aer”, p. 36).
S-ar putea ca, într-un volum următor de aceeași factură, manierismul să erodeze straturile de forță ale acestei poezii. La fel cum este posibil ca Nicolae Avram să rămână singurul poet al cruzimii pe care-l avem. »

‹‹‹ Ascunde

« De o mare forță este poezia lui Nicolae Avram, mai crudă și neiertătoare de la o carte la alta. Ea posedă știința (atît de rară astăzi) integrării imaginilor șocante într-un discurs chatartic, natural. Am descoperit-o o dată cu placheta Cîntece de sinucigaș (…). Stările-poem și tînguirile din Cîntece de sinucigaș veneau din Trakl, Benn și Rilke, aveau luminiscența dîrelor de sînge aproape închegat. Publicate în anii scrierii lor (pînă în 1990), nu ar fi fost cu nimic mai prejos decît lirica neoexpresionistă a unor Ion Mureșan, Viorel Mureșan, Ion Cristofor. Sub imaginile delicioase ale dorinței de moarte, Cîntecele camuflau, însă, trauma reală, expiată abia în deceniul din urmă în (cel puțin pînă acum) dipticul Federeii (2010) și All Death Jazz (2013), publicat la Casa de Editură Max Blecher, în condiții grafice — repet pentru cei care pot să învețe — de invidiat.
Dacă neurologii americani au descoperit de curînd că lectura unui roman pasionant activează porțiuni ale cortexului — ca în timpul alergării — pentru minimum cinci zile, mă văd silit să mărturisesc: voci și tablouri, scenarii „hiero-fanice” din poezia lui Nicolae Avram mă bîntuie ani și ani. Recitesc/ rememorez cîntul X din ciclul Paulin/2 al Federeii-lor, sedus de mistica neagră, ca să găsesc acest „portret de fată” cum nu s-a mai scris la noi: „a repetat cuvintele acestea de cîteva ori/ uitîndu-se în ochii mei:/ te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc/ mi-ai lipsit foarte mult, prostule,/ cu tine am trăit bucurii unice/ mi-a zis pe un ton/ în care am recunoscut preotul/ de la muntele athos/ de parcă părintele acela/ s-ar fi reîncarnat în fata superbă/ cu părul lung/ de lîngă mine/ și m-am cutremurat din nou.” Federeii sînt locatarii minori ai orfelinatului ceaușist, numit în argoul lor „federeu”: eufemismul atenuează, în fapt, durerea de a exista în spațiul nonfamilial, unde căldura se identifică cel mai adesea cu actele de violență și pedofilie. Citite de istorici, sociologi, antropologi, Federeii și All Death Jazz ar constitui material de prima mînă în investigarea universului concentraționar al orfelinatelor românești — expulzate pînă acum eficient din memoria (vinovată? ticăloasă?) a tribului. Tactica lui Nicolae Avram e, tocmai de aceea, să documenteze viețile și morțile federeilor (mulți supraviețuind, din păcate, numai în cărțile lui), să cartografieze maniacal universul acesta paranoic și violent, colorînd pînă și ultimele pete albe, peste care pînă de curînd sta scris: hic sunt leones.
Spuneam, la început, că poezia lui Nicolae Avram este mai crudă și mai neiertătoare de la o carte la alta. All Death Jazz (2013) este, totodată, și volumul cel mai experimental, structurat și restructurat cu migală. În acest jam session, poetul convoacă trei formule aparent dizarmonice, derutante:
a) Ciclurile mari, „coloanele” cărții, poartă numele locatarilor federeului (Moartea, Gușteru, Daniel 1 și 2, Măndelu 1 și 2, Petrică, Federița 1 și 2, Bebe) și nu întămplător: alcătuite din cînturi de inspirație eschiliană sau veterotestamentară, ele se înrudesc și cu vocile monologale, obsedante din proza lui Faulkner, Lowry, Hamsun, Rulfo. Trăiesc într-un fel de prezent etern, insuportabile și lipicioase ca aburul de deasupra mormintelor. Se poate reproșa stilului acestuia brutal o anume precipitare, suprema colocvialitate. Textele-s nărăvașe, de o oralitate lipsită de ceremonial (așa cum găseam, bunăoară, în Ieudul fără ieșire sau Porcec de Ioan Es. Pop). Vocile acuză — în cartea aceasta — fără urmă de pudoare, fără „estetică”: „asta nu-i o soluție viața-i un har/ l-am auzit de atîtea ori/ pe preotul rusu că-mi spune/ în timp ce stătea peste mine transpirat/ ca un gînsac” (Federița/2, VII); „tata a fost un gozer nenorocit/ îi plăcea să joace pocher/ într-o noapte a pariat pe mama a pierdut// au violat-o toți pe rînd/ pe fratele meu enciu care s-a născut/ jumătate om jumătate pește/ l-a vîndut pe o sticlă de rachiu/ unor corturari care vindeau baloane colorate” (Daniel/2, VI). Ruine ale unor vaste poeme narative, viețile federeilor pulsează între teatrul cruzimii (sinucideri, alcoolism, prostituție, pedofilie, necrofilie, vagabondaj, pușcărie) și feerie (ei recuperează și recunosc uneori frumusețea, disimulată fie și sub blănița unui șobolan albinos — „uite, bă, arată ca o magnolie înflorită”).
b) Ordonate cu litere precedînd/ succedînd numărul 66, scurte poeme-psalm sînt inserate în All Death Jazz. Ele reînnoadă cu stilul neoexpresionist, oracular, parabolic al Cîntecelor de sinucigaș: „eu cînt dintr-o trîmbiță/ dacă ridic mîna o las să putrezească-n aer” (e/66). Imaginile declanșează, aici, memoria unor poeme de Cesare Pavese și Ion Mureșan.
c) În fine, numerotate cu cifre arabe de la 1 la 13, sînt intercalate în All Death Jazz cărămizi textuale care compun „spovedania”. Biografiste și cameleonice, crude și tandre, irigate de capilarele umorului trist, găsesc poemele din secțiunea aceasta în întregime citabile. Ele dau, abia aici, glas poetului, ascuns pînă acum sub poreclele companionilor de federeu: „m-am gîndit ce să-i spun am învățat și cîteva versuri/ din cîntarea cîntărilor sărută-mă cu sărutările gurii tale,/ căci sărutările tale sunt mai bun e ca vinul am scos/ din buzunarul de la piept buchețelul ofilit de trandafiri/ eram atît de mîndru de mine erau primele flori cumpărate/ din banii mei dintr-o dată s-a făcut al naibii de frig m-am/ uitat pe geam ploua cu găleata era trei dimineața și nici/ țipenie de om m-am suit cu picioarele pe geam am stat/ o clipă ghemuit ca un mort din neolitic am sărit direct/ într-o băltoacă mi-am întins noroiul pe haine și pe față/ am intrat în primul bar deschis apoi mi s-a rupt filmul” (1).
Cu nervi oțeliți și ochii larg deschiși, poetul va mai putea să plonjeze în lumea teribilă a federeului, ridicînd dipticul la puterea trilogiei și documentînd (poetic) ultimele consecințe ale unui sistem (social-politic). »

‹‹‹ Ascunde

« All Death Jazz se numește — nu știu de ce în engleză — cartea de poeme a lui Nicolae Avram (Casa de Editură Max Blecher, 2013). Un univers teribil, al casei de copii — nu știm exact de cînd, din timpul răposatului regim, se pare... Volumul are personaje, copiii găzduiți în casa răului: Moartea, Gușteru, Daniel, Măndelu, Petrică, Federița, Bebe, cu „dosarul” lor de familie, cu istoria lor, anterioară „federeului” sau, dimpotrivă, de după ieșirea, obligatoriu la 18 ani, de-acolo. De-acolo ies cei vii, dar se poate întîmpla ca, în acest violent univers concentraționar inclus la rîndul lui, pe sistemul cutiilor chinezești, în marele univers concentraționar numit România, ieșirea să se facă pe altă cale: pășind de pe acoperiș în aer. Versurile descriu sec un univers negru, cu foame, frig, rîie, abuzuri sexuale săvîrșite de îngrijitori asupra copiilor dați lor în grijă, agresiuni și violențe sexuale ale celor mici unii asupra altora și unii contra altora — pentru că ei n-au de ce să facă altceva decît au fost învățați. Poemele devin un fel de dovadă că lumea noastră a fost și este făcută din multe lumi mici, unele înspăimîntătoare. Nu știu cît din trama poemelor este sau nu conținut de viață și, în ultimă instanță, nu contează, decît pentru autor (pentru că: dacă unele scene, acelea dintr-o secțiune mediană de poeme, de canibalism pe seama morților și sex cu cei morți, sînt închipuite, s-ar putea ca atîta imaginație atroce să fie și un simptom, nu numai o performanță estetică; iar dacă sînt veridice, atunci prezintă pur și simplu fapte... penale, canibalismul fiind, după cîte știu eu, un fapt penal, și-acum, și pe vremea răposatului regim; oricum, poemele cu pricina strică, estetic vorbind, volumului, cum strică și unele poeme asumat-pedofile). Imperfectă estetic și tulburătoare etic, cartea lui Nicolae Avram mi-a amintit, prin urgența mesajului, volumul Aglajei Veteranyi. Într-un univers uman atît de lezat, încît pe-alocuri m-a făcut să mă gîndesc la proza lui Céline, unele versuri, puține și oarecum stinghere, sînt o pîlpîire a aureolei boreale. De pildă un poem pe care l-am botezat singură „priveghi”:

o cană cu apă pentru gîtlejul ars
Dați-mi o lampă dați-mi o lampă s-o uit afară pe cîmp
n-am să mă spăl pe mîini înainte de prînz
o portocală una singură rostogolindu-se prin zăpadă pînă
la sîngele lui nicolae
dați-mi o lampă dați-mi o lampă s-o uit afară pe cîmp.

Sau, de ce nu:
eu sîngerez ca inul într-o hală pustie
au început să-mi crească solzi noaptea mă tîrăsc către mare.

Nu știm dacă a ajuns acolo. »

‹‹‹ Ascunde