Biografia autorului:

Constantin Virgil Bănescu (1982-2009) a publicat volumele de poezie „Câinele, femeia şi ocheada” (Timpul, 2000), „Floarea cu o singură petală” (Junimea, 2002) şi „Acelaşi cer ce nu e” (Vinea, 2006, 2009). A primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru debut (2001) şi prestigiosul premiu „Hubert Burda” pentru tineri poeţi din Europa Centrală şi de Est (Heidelberg, 2003), iar poemele sale au fost traduse în limba germană de către Oskar Pastior („Der Hund, die Frau und die Liebäugler”, Wunderhorn, 2010), în spaniolă (de Joaquín Garrigós) şi în slovenă (de Aleš Mustar). A încetat din viaţă la 12 august 2009, la Târgovişte.

„Un iluminat. Un rebel pios cu judecată de samurai. Un poet total pentru care propria lui poezie a însemnat inocenţă definitivă şi splendoare.
Minuţios, selectiv, pasionat de perfecţiunea indisolubil legată de simplitate, Constantin Virgil Bănescu trăia poezia demn de parcă ar fi conceput cu fiecare literă în parte întreaga esenţă a lumii noastre.
A fost Poet şi nimic în afară de asta.
Un lucid prin excelenţă. Un personaj plin de farmec şi tristeţi în care el însuşi recunoştea premoniţiile unor dureri nu foarte târziu confirmate.
Zidul de mătase aduce în atenţie poetul-etalon al celei mai recente generaţii de poeţi, dar în spatele acestor versuri rămâne omul excepţional, prietenul, care îşi recita poemele stând în picioare, într-un gest de auto-condamnare definitivă.”

Gabriel Daliş

„De când l-am cunoscut şi îl citesc, Constantin Virgil Bănescu mi-a întărit, cu fiecare nou volum, impresia că este un poet zen, cu o sensibilitate şi o gândire coborâte din înţelepciunea şi graţia extrem-orientalilor sau din spiritul neschimbător al Upanişadelor. Trilogia Zidul de mătase este una dintre cele mai impresionante confesiuni poetice ale vremii noastre. Fanatismul cu care Bobiţă a crezut în poezie, blândeţea şi marea frumuseţe a acestui poet mă fac încă o dată să cred că el a primit unul dintre darurile cel mai greu de îndurat pe lumea aceasta. Şi, acceptându-l, a mers până la capăt. Nu mai am nici o îndoială că scrisul său nu a avut legătură nici cu insolenţa, nici cu fronda cam de prea multe ori ignorantă şi goală a generaţiei noastre. Nici unuia dintre noi nu i s-a potrivit mai bine formula, veche de un secol, a lui Otto Stoessl, Lebensform und Dichtungsform (Formă de viaţă şi formă poetică). A fost precocele absolut al poeziei româneşti de la începutul acestui secol. Unul dintre acei poeţi cu momente de strălucire intensă la care mă reîntorc ori de câte ori încrederea mea în literatură este zdruncinată.”

Claudiu Komartin

Recenzii:

Poezia – cea mai blândă dintre morţi

« Nimic mai străin de spiritul douămiist consacrat, „canonic“ decât strania poezie scrisă de Constantin Virgil Bănescu. (...) Dintru început atipică prin dicţie, sintaxă, plan simbolic, prin adâncurile pe care le sondează, poezia lui C.V.Bănescu nu manifestă nici cea mai mică fascinaţie faţă de orientarea, în general centrifugă, a generaţiei spre mizerabilismul cotidian, spre fronda adesea manageriată ca un foc de artificii şi nimic mai mult, spre simpla atitudine. Dimpotrivă, încă din volumul Câinele, femeia şi ocheada (2000), tendinţa este una centripetă, de depăşire senină a contrariilor şi a contradicţiilor, de regăsire a unităţii, de tămăduire sufletească printr-o poezie declarat terapeutică: „Acum ştiu: n-aş scrie dacă aş fi fericit“ (Avant-propos). Este o evidenţă aerul de înţelepciune orientală, budist-yoghină, care impregnează versurile (imaginea recurentă a „trupului-suflet“ apare chiar din primul poem), numai că ea nu este câştigată odată pentru totdeauna, şi nici nu e fără fisură; cu reflexe de ales, de iniţiat în cele esenţiale (...), poetul îşi construieşte textele fie pe scenariul visului, fie pe cel al meditaţiei, ambele originate în efortul centrării existenţei, în dorinţa accederii la miezul lucrurilor. Dar pe cât de frenetică este dorinţa, pe atât de fragilă este fiinţa celui pornit spre descifrarea „întocmirii albastre a lumii“, cum spunea cineva. Fragilizarea pare să aibă cauze multiple şi adesea de semn contrar; uneori, drumul spre centru poate fi deviat de simpla interpunere a cotidianului, întotdeauna cu efect destabilizator (...); alteori, nici deplina singurătate nu e de bun augur. Experienţa sângerândă pe care o bănuieşti la originea acestei poezii, boala nenumită care-i hrăneşte creşterea este tocmai infernul sufletesc rezultat dintr-o dublă neputinţă: atât de a pactiza cu realul, inclusiv în limitele unei minimale convieţuiri, cât şi de a-şi asuma o singurătate deplină şi o cucerire strict pe cont propriu a adevărului. De aceea, experienţa înălţării, a spiritualizării, a dobândirii „conştiinţei totale“ este mereu contrapunctată de căderi, de sentimentul pierderii graţiei ori de brusca reamintire a existenţei celuilalt, spre care manifestă, cu discontinuitate, o atracţie ce-i rupe fragilul echilibru. Mai trebuie remarcat şi că experienţa ascensională este mai mereu pusă sub semnul viitorului ori al conjunctivului, fiind mai curând proiectată, dezirabilă, în timp ce sincopele sunt de domeniul întâmplatului, al prezentului.

În Floarea cu o singură petală (2002), cel mai bun volum al său, C.V.Bănescu optează pentru o poezie aproape exclusiv repliată spre interioritate şi spre vis, contruită pe un imaginar preponderent solar, auroral chiar, dar care continuă să fie supus atacurilor întunericului. Conectarea la miezul lucrurilor şi al lumii e mai profundă („numai ochii mei ştiu/ cât de frumos e asfinţitul/ văzut de deasupra cerului“), la fel şi momentele de îndoială şi de părăsire, mai rare acum: „nu sunt singur şi nu pot să înţeleg/ de ce totuşi mor în secret“ (jagrat (casa)). Substratul de spiritualitate orientală care prima în volumul de debut se estompează, lăsând mai mult loc fundamentării iudeo-creştine, de unde şi un mai apăsat curaj al mărturisirii directe, de natură a descumpăni în zilele noastre (...). Multe poeme sunt articulate pe o recuzită neoromantică: peste realul abolit, vocea iluminată a poetului face să apară o altă lume, scăldată de energii demiurgice, cu accesul permanent deschis spre ordinea sacră; cel care reuşeşte constant să cumuleze oracularul, profeticul şi reîntregirea existentului este visul: „aşteptăm visul// că-n vis e ce nu am văzut/ ce nu ne-am amintit/ ce n-am putut închipui// dorvisând/ visvisând// ca să ne vindecăm/ aşteptăm visul“ (jagrat (visul)). Este drept că visul capătă, la C.V.Bănescu, şi conotaţiile unei morţi mai mici, a unei morţi benigne, ca un fel de repetiţie finală înaintea morţii celei adevărate. Iar moartea cea adevărată se iţeşte pe după mai toate versurile, singurul mecanism eficient de a o ţine în frâu şi de a o îmblânzi fiind scrisul (...).

Dacă în volumul de debut deschiderea spre real şi închiderea în solitudine se sfâşiau reciproc, volumul al doilea marchează triumful temporar al replierii spre sine, pentru ca ultimul volum publicat de poet în timpul vieţii – Acelaşi cer ce nu e (2006, 2009) – să reia conflictul iniţial printr-o „pledoarie pentru iubire“. Una cu dublă coloratură, spirituală, dar şi concretă, de natură a reîntregi, asemenea visului şi scrisului, fiinţa. Numai că este o reîntregire tensionată, tranzitorie şi uneori iluzorie. (...) Oricum, „pledoaria pentru iubire“ ţine mai mult de trecut ori de vis decât de prezentul în care se înmulţesc momentele de rătăcire, derută, nelinişte. Moartea îşi intensifică atacurile şi doar scrisul mai rămâne spaţiul unei vieţuiri binecuvântate: „aici vreau să scriu/ unde nimic nu e adevărat// aici/ unde totul străluceşte/ şi e atât de strălucitor/ încât singurul loc pe care-l mai pot privi/ este locul înăuntrului meu// aici/unde Dumnezeu Îşi deschide palma/ aici/ unde Dumnezeu nu-Şi închide palma/aici vreau să scriu/ pe zidul de mătase“ (Zidul de mătase). De altfel, la gândul dispariţiei există o singură frică şi un singur regret: „mi-e atât de frică să mor/ fără să fi făcut/ poezie/ cu toate cuvintele/ pe care le ştiu“ (cu toate cuvintele). În definitiv, singura religie în care C.V.Bănescu pare să fi crezut până la capăt a fost religia poeziei. (...) »

Nicoleta Cliveţ
(în „Poesis internaţional”, anul II, nr. 5 / iunie 2011)

Zidul de mătase

« (...) Spre deosebire de colegii săi de generaţie, la C.V. Bănescu eul nu este perceput într-un mod egocentric, narcisic şi egolatru, ci ca simplă modalitate de a pricepe, în mic, rostul lucrurilor. Poetul ştie că numai printr-o dezvelire brutală a pielii se poate ajunge la macro-răspunsuri. Cu alte cuvinte, cunoaşterea începe de aici şi continuă, cu paşi mici, înspre marele necunoscut. Ba mai mult, prin apropierea de celălalt, poetul întrevede premisele unei comunicări capabile să deschidă porţi nebănuite: „e o linişte nouă / aici // sufletul meu / se bucură de trupul tău // sufletul tău / se bucură de trupul meu // e o linişte nouă // câteva păsări ascund nisip // e o linişte nouă / iar noi tocmai am adormit” (p.170).

(...) Se simte că C.V. Bănescu a trăit fiecare rând pe care l-a scris. Felul lui de a vedea viaţa a fost însoţit mereu de urgenţa mărturisirii ei. Expresia rotundă a necunoscutului nu-l sperie, ci îl face curios, aidoma unui copil în faţa unor lucruri pe care le zăreşte pentru prima oară. Poetul nu-şi asumă poziţia arogantă a celui care a înţeles, ci ipostaza inocentă a celui dispus să fie luat mereu prin surprindere: „de unde bate soarele / şi / cât va ţine această minimă colonizare a adevărului / nu putem şti // nu putem şti / cine-şi va face cuib / în vieţile noastre” (p.149).

Şi, chiar şi aşa, senzaţia ultimă, după ce închizi cartea, e că „Bobiţă” (...) a fost un om care a priceput. A priceput fatalitatea absurdă a finitului, dictatura duioasă a limitei şi sensul reducţionist al sfârşitului. De aceea şi-a încheiat socotelile cu viaţa mai repede: nu din laşitate, ci din preaplin. După ce cunoşti conturul totului, nu există o raţiune suficientă pentru a continua să te repeţi. După epuizarea cuvintelor, un singur lucru e cert: extincţia. „mi-e atât de teamă să mor / fără să fi făcut / poezie / cu toate cuvintele / pe care le ştiu” (p. 210). »

Dan-Liviu Boeriu
(http://danboeriu.wordpress.com/, 28 august 2011)