Florentin Popa
Trips, heroes & love songs

Anul apariției: 2013
Colecția: Opera Prima
Format: 210 X 131 mm
Număr de pagini: 74
ISBN 978-606-8577-03-6
Preț: 15 RON

Premiul „Iustin Panţa” pentru debut


Biografia autorului:

Florentin Popa născut in 1989, la Băicoi (va spune Câmpina ca să evite glumele cu boașe) caută-i numele pe Google și nu vei găsi niciun rezultat relevant

Trăiește la Cluj. Nu se împacă nici după doi ani când aude „separat” și „februarie” cu accent pe prima silabă.

Iubește grupul de consoane „hr”, hadouken-urile, metalul negru ucrainean și pe zâna sa.

Nu are camere mai mari de 0.3 megapixeli, așa că încearcă să vă pună filme in cap prin cuvinte. Toate poeziile din acest volum au fost filmate cu un cartof donat prin generozitatea Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea.

Fie ca gentila artă a poeziei să vă însenineze frunțile încrețite de griji, în această lume dușmancă și perversă plină de puștoaice cu inimă de gheață.

Shrek este iubire, Shrek este viață.

Sper că e ok. Chiar nu mă pricep la prezentări. La o adică, las volumul să vorbească și doar zic de unde sunt.

Cu bine,

Flo.


Despre Trips, heroes & love songs:

« Cvasiabsent din peisajul poetic național, de la Mizil la Udești ratând toate concursurile și festivalurile de sub streșinile caselor memoriale, Florentin Popa ni se înfățișează la debut cu o rar întâlnită vigoare. Trubadurul valah trece peste noi cu un adevărat tăvălug senzorial care îți solicită toate simțurile într-o derulare halucinantă, de basm punkist. Într-un cadru cum nu se poate mai actual, cântă micile detalii cu o fidelitate dureroasă, iar micile gesturi de iubire umplu cu candoarea lor și cele mai deznădăjduite priveliști. Pe toate astea Florentin Popa le face cu o lejeritate demnă de invidiat, ca și felul în care ocolește jocurile deștepte de-a poezia. »

Hutopila

« La facultate la BV Flo era cu doi ani mai mic, și la cenaclurile restrânse de-acolo citea texte de la care nu numai eu ieșeam cu amestec de invidie și de gând că „vreau și eu așa, să-mi facă publicul așa.” Ce citea el atunci era scris pe la 16-17. Acum, la 24, Flo scoate Trips, heroes & love songs, și cartea e alertă ca un videogame japonez haotic cu bătaie, în care deși pare că trebuie doar să dai la nimereală pe toate butoanele, tehnica bună și agerimea cu care controlezi eroul în micro-momente cheie sunt lucrurile care fac un joc perfect, fluid până la capăt. N-o să fie de-ajuns când critica o să inventarieze comod, pe fugă, referințele foarte tari, inserate subtil până și în cel mai atipic cadru. N-o să fie de-ajuns, dar așa o să fie, bag la pariu. Și într-un fel asta e bine, înseamnă că Trips, heroes & love songs chiar a ridicat ștacheta la limbaj și poezie. »

Vlad Drăgoi

« Aflat de la această primă carte pe granița subțire dintre insolitare și stridență, dintre gestul avangardist și kitschul ostentativ, Florentin Popa nu vine, din punct de vedere strict poetic, în descendența nimănui. Discursul său, halucinat și hiperrealist, amestecă la tot pasul referințe din universul manga și animé, din imaginarul și convențiile sci-fi, din death metal și gaming, construind o mitologie în care sunt prezente Star Trek & Warcraft, Heroes & Amon Amarth, Hatsune Miku & Fight Club, dar și mahalaua sentimentală a sudiștilor și expresivitatea limbii neaoșe muntenești. Dincolo de șarjele și sarcasmul unui mucalit valah rătăcit prin Mănăștur, Trips, heroes & love songs este o carte despre angoasă („ne e urât și scârbă pe pământul ăsta / unde chiar și dacă strângem / din ochi când sărim / și ne scremem până ne încrețim / tot nu plutim în aer”) și utopicele „ființe perfecte” pentru care „uneori mizeria nu e suficient de murdară”. Trips, heroes & love songs e un debut peste care nu se va putea trece cu ușurință. »

Claudiu Komartin

« Iată omul! Iată debutantul de care avea nevoie poezia noastră (de felul ei post-post-)tânără înecată în văicăreli și viziuni de speriat (numai) copiii. Florentin Popa străbate cu enumerații whitmaniene de jocuri virtuale și software SF sordidul caleidoscopic al vremii noastre, experimentând fără sațiu tonuri, sonuri, forme și registre — peanul antic se iuțește cu înjurătura duhnită, unicornii de citrină cu mirosul de latrină — nu de-amorul artei, ci pentru a-și re(des)compune „mama Vlahie” cu un simț cioranian și-un accent ciorănesc, arhaic și barbarist totodată, moldo-anglo-latino-mateiucaragialesc. Ingeniozitatea verbală și umorul cumplit fac apocalipticul credibil acolo unde „încet, planeta ne prefăcea în zeamă/ și nimeni n-a băgat de seamă” și unde poezia e definită, deja memorabil, ca „patos de patois”. »

Chris Tanasescu (MARGENTO)

Recenzii:

poezia cotidianului (care vrea să fie) cosmic

Ion Buzera
(în „Mozaicul”, nr. 1-2 / 2014)

Citește recenzia ›››


« Cu adâncă satisfacție estetică, vă anunț, dragi concetățeni, acum, la început de An Nou — normal, pe aceia care prin cine știe ce miracol vă îndeletniciți cu lectura criticii literare — că nu numai frații noștri de peste Prut au poeți foarte tineri și foarte valoroși, pe Anatol Grosu, pe Ion Buzu, pe mai știu eu cine, ci și patria-mumă. Deocamdată, un nume de care sunt absolut sigur: Florentin Popa, Trips, heroes & love songs, Casa de Editură Max Blecher, 2013, 74 p. Ca să fiu direct: aist poet mi se pare un fel de Labiș care a „digerat” mai tot ce i-a trebuit din experiența trecută, postmodernă și chiar mai veche de atât. Lăsând la o parte posibile similitudini istorico-literare, sunt destule note comune actuale care pot fi decelate: un Zeitgest anume picură prin toate volumele acestor (cel puțin) trei poeți. Toți (prin asta chiar înțelegând: nu numai ei) sunt copiii unei lumi post-Matrix, ființe ușor (ontic) amețite, care își dau seama cu o anumită dificultate cât de reale sunt și care trăiesc jumătate din timp în lumea jocurilor pe calculator, iar în cealaltă jumătate uită ce (n-)au trăit. Iar poezia — nu-i așa? — e singura modalitate care le dă voie să-și mai aducă aminte de ei înșiși, de acel eu care are, într-adevăr, o consistență existențială, nu e vreo ectoplasmă pierdută prin spații virtuale. Dorința, cu nuanțe uneori sfâșietoare, de înțelegere/ recuperare a sinelui (a unui sine tot mai fugos, mai dizolvat, mai micșorat) tinde să devină tema cea mai adâncă a poeziei recente scrise în limba română.

Pentru a afla mai multe date despre Florentin Popa, este suficient să parcurgem autoprezentarea de la p. 72, care, paratext „nevinovat” fiind, mai avea puțin și devenea poem de-a binelea — și încă unul reușit, autoreflexiv: „Florentin Popa/ născut în 1989, la Băicoi (va spune Câmpina ca să evite glumele/ cu boașe)/ caută-i numele pe Google și nu vei găsi niciun rezultat relevant (…) / Nu are camere mai mari de 0.3 megapixeli, așa că încearcă să/ vă pună filme în cap prin cuvinte. Toate poeziile din acest volum/ au fost filmate cu un cartof donat prin generozitatea Institutului/ național de Cercetare-dezvoltare Agricolă Fundulea.// Fie ca gentila artă a poeziei să vă însenineze frunțile încrețite de/ griji, în această lume dușmancă și perversă plină de puștoaice/ cu inimă de gheață.”. Ei bine, tocmai această „lume” constituie materia primă a restului poemelor. Ea include o „metafizică” foarte elaborate și foarte bine circumscrisă a insignifianței de zi cu zi, sporul disperat înspre diferențierea (de orice fel, numai să fie, în raport cu zisa precaritate!) pe care încearcă să-l obțină prin cele mai neașteptate manevre de eschivare și potențare, dar și căderile periodice în starea inițială, a unui diurn insuportabil.

Este tematizată, astfel, o pierdere de sine aparte, care nu mai are aproape nimic din vertijul postmodern, de exemplu, al rătăcirii printre referințe, pentru că, dacă e nevoie, este creat hic et nunc, se poate ivi oricând și din orice. Lumea respectivă este una care, în principiu, inspiră instantaneu „scârbă” (p. 17). Bine, este „surprinsă” pe larg și această dimensiune, dar mult mai importante (în acest volum) sunt mișcările de depășire/ „invalidare” a realului: ai zice că vrea să obțină aceste efecte „mallarméene” prin orice mijloace. Drama situativă a acestui eu este următoarea: acolo unde este el însuși nu e bine, iar acolo unde se „pierde” în altceva, e bine, dar insuficient. Așa că va dori să se revadă, apoi, din nou, să se „aneantizeze” virtual, să se „arunce” în piscina fără fund a lipsei oricărei identități, căci „acolo” o poți avea pe oricare ș.a.m.d. Poezia lui Florentin Popa se bazează pe, conține și sintetizează admirabil aceste tensiuni. Dacă, la începutul secolului XX, alienarea era ceva care ținea de, bunăoară, sadovenienele locuri unde nu se întâmpla nimic, la începutul celui de față rezultă din frecventarea unor locuri unde se întâmplă prea multe, dar degeaba. (Nimicul se pricepe să se reinventeze cel mai bine.) O frustrare și mai mare își face (perversa!) loc în aceste texte, până acolo încât nici „ascunzișul între stele” (p. 18) nu pare a mai avea vreun farmec.

Poetul va încerca, așadar, să recupereze pe alte căi realul. Tehnicile reprezentării vor suferi și ele metamorfoze subtile. Iată o Sară pe deal care a pierdut pe drum imageria lui Iaru & comp.: „(pleoapă// rău de clinchet de furculițe rău de țevi desfundate/ scurgându-se pe sub mâneci rău de căni fierbinți/ lăsând cercuri pe încheieturi nu ăsta/ nu poate să fie un film &mdas; simțurile// rămân în urmă cu un spațiu alb/ soare citric ieșind dintre dealuri verzi cu văi/ lăsate în cărbune în timp ce peste cadrul/ real se lasă seara// păsări zgâriind cu vârful aripilor ferestre/ prin canionul de blocuri turn/ îmbătate de lumina de ambră/ îmbătate de lu// pleoapă)” (trip δ, p. 52). A depăși, fără eforturi speciale, postmodernismul înseamnă, cum ziceam, a încerca să te regăsești, cât de cât, într-o „puritate” identitară despre care știi foarte bine că nu poate dura prea mult. Pe de o parte, discursul se pliază pe derizoriul care îi cade sub ochi, pe de alta este clar că eul poetic vrea să reziste în fața acestui transfer abuziv de sine, pe care — de fapt — nu are cum să-l oprească: „te știu de dinainte să mă știu de când/ citeam faruri vitrine fotografii ascultând burzum” (p. 66). Inducerea sinestezică (aci. poezie postmodernă & muzică black metal) permanentă este numai unul dintre răspunsurile pe care poezia le dă unor agresiuni care, de multe ori, sunt inventate. Ea se comportă ca „aspersor” al oricărei senzații: atât infrareale, de dincoace de obișnuitul existențial, cât, mai ales, metareale, de dincolo de perceptibilul obișnuit. Cu cât reacția alternativă va fi mai elaborată, mai complicată, cu atât ar fi speranțe de autoregăsire mai serioase, în sensul că nemulțumirea de cosmic, virtual etc. va reuși, cumva, să recupereze freudianul „principiu al realității”, acel fundament al, orice am zice, cunoașterii necesare.

Așa că va miza, între altele, experimental, și pe un imaginar apocaliptic: nu e prea consistent, dar compensează prin insistență: „eram pe muntele sfânt, umblam printre pietre de foc// creierul ăsta mă va ucide nu nu vreau să-mi lepăd/ nici palmele de pe tâmple și nici degetele mari/ apăsând pe pleoape — elektron spun ei creierul ăsta/ se va aprinde ca un chihlimbar în care licuricii se deșteaptă/ — apăsând și rotind pe pleoape, rotind caleidoscopul de fractali dinăuntru/ îndoindu-mi corneea pînă la cristalin, ca groapa pentru gălbenuș/ din aluat — creierul ăsta mă va ucide cu incandescență, până/ când pielea îmi va părea hîrtie udă lipită pe oase, până când/ amprentele/ îmi vor lăsa în piele pași — apăsând, până când ochii mei se vor vedea/ zobiți —/ creierul ăsta se va răsuci în chinuri în calvaria lui gândac de lavă/ căzut pe spate cu elitrele emisferelor zdrobite, cu nervii optici înotând/ abulic în aer/ — și va ninge cu pucioasă din cerul gurii, și din cupa scitului va cădea/ vin greu ca mierea/ până când rodii vor putrezi în nări, până când limba se va gusta arsă.// când m-am trezit, din ochi curgea apă și sânge/ apă în colțul dinafară, sânge în colțul dinăuntru.” (trip α, p. 49). E lumea deșteptată înlăuntru, semi-virtuală, semi-onirică, dar e și singurătatea celui pe care, în lipsă de altceva (după ce toate game-urile au fost jucate și care n-a apucat să citească chiar toate cărțile, căci, oricum, în lumea murdar-adoptivă pe care o descrie n-ar avea niciun rost) îl sorb și diverse chemări de dispariție. Este un fel de ciudată „răzbunare” pe impulsurile electric-cerebrale, acelea care nu pot fi înțelese, care scapă oricărui control, nu numai rațional. Prins în rețele atât de încolăcite unele în altele, într-un joc „matricial” devorant, imaginarul nu se poate „salva” decât prin autoanulare. Iar aluziile (aici: veterotestamentare) sunt topite fără efort în poeme care, de fapt, așa cum am văzut, nu au cine știe ce complexe intertextuale. (Arhetipul e singura certitudine.) Și nu cred că neapărat dintr-o „inconștiență” a vârstei.

Sunt implicate, deci, la modul general, în volumul lui Florentin Popa: un psihedelism computațional, care vrea mereu altceva, care își identifică alte surse și alte „orizonturi”, câteva note de idilism post-tehnologic, un foarte educat simț al „prizării” sordidului înconjurător, pe scurt, evaziuni diverse, inclusiv în realul „mănășturului”. Este un răspuns, peste decenii, dat scriiturii automate. În această lectură, care nu e neapărat antifreudiană, inconștientul, care nu face decît să comunice noi și noi date despre insuficiența „purtătorului” său, este ironizat, arătându-i-se anumite posibilități de care el nu putea fi capabil. Literalmente, această poezie este antisuprarealistă, în sensul că este hiperrealistă. Iar naivitățile utopice (pp. 65-68) sunt ca niște palme pe obrajii distopiei curente.

Ca să simplificăm, la un „capăt” al wireless-ului se află ceea ce Nietzsche numea „voința de viață” (zero patru trei opt, p. 38, poem al coitului grandios: „îmi adun puterile apoi le concentrez în chakra muladhara…”), iar la celălalt, firesc, voința complementară a dubletului freudian: trip α este poemul emblematic în acest sens. Dar, de multe ori, cele două pulsiuni coabitează: „sunt același sprite/ aceeași formă culori diferite/ ne panicăm o luăm razna/ aducem totul mai aproape de ochi/ smulgi iarba ți-o strecori aproape/ printre gene până-i vezi pixelii mă/ rogi să te ridic pe umeri dar norii încă par reali// am umerii lipiți de tălpile/ tale pleopele lipite de pulpele tale/ dar vreau să fiu sigur/ tu coboară și strecoară-te sub mine/ nu mai e soare de mult/ de ce-ai mijit?/ și să ne iubim până ce ne facem umezi/ și dulci ca un măr burdușit// ___ film noir/ în urma ta, lasă lampa de lavă/ și pubisul meu să/ dogorească mocnit// de sus hainele aruncate în iarbă/ (sutienu-i un 8) scriu aleator BIT” (în mario norii și iarba, p. 62). Iar coprezența, după cum se vede, nu poate fi decât (tot) în aerul rarefiat al ecranului.

Realismul virtual, această precizie și voluptate a imersiunii sunt ingredientele evidente ale unor mecanisme de tip substitutiv. Cea mai cool e compensarea de tip cosmic: „…nikolai se furișează și îi fură aparatul zenit/ și țintește spre cer — timp de expunere infinit/ până când planetele lasă dâre-n beznă/ viermi luminiscenți sub scoarțe de copac// fără să știe că noi suntem undeva în cerul ăla/ lopătând printre stele pișați pe noi de frică/ cu ciocolata pe terminate dar totuși/ fericiți atât de fericiți” (fericiți atât de fericiți, p. 15). În fond, poezia lui Florentin Popa este una a imanenței îngropate în ea însăși, în neputința ei, dar care reușește (cu eforturi când lejere, când spasmodice) să „se viseze” și în afară, în afara imundului pe care îl conține și de care e conținută: „mă deșir în dâre sidefii mă/ cufund într-o mare de zgomot alb” (zero nouă cinci patru, p. 35). Sau: „ne e urât și scârbă pe pământul ăsta/ unde chiar și dacă strângem/ din ochi când sărim/ și ne scremem până ne încrețim/ tot nu plutim în aer/ unde înghețata se topește în ambalaj/ până ajungem acasă… ” (ascunzișul nostru dintre stele, p. 17). Cosmicul este secreția „sublimă” a unei nevroze inadaptative severe, autoalimentate. A „evada” în spațiile interplanetare (care, în fond, sunt tot un fel de spații virtuale) nu este altceva decât o altă metonimie a fugii de sine: mereu tatonate, mereu reprimate.

Această cărțulie a lui Florentin Popa se mișcă, precum un satelit de ultimă generație, în jurul marii poezii dintotdeauna, aceea pe care a putut-o oferi o planetă imperfectă, dar miliardară în imagini. (Pe unele le retransmite, îmbogățite, chiar satelitul nostru.) Să vedem ce va alege: intrarea în atmosferă sau fuga în/ spre nesfârșitele spații ale libertății, odată cu care s-a născut. »

‹‹‹ Ascunde



Manuscrisul volumului Trips, heroes & love songs este câștigătorul celei de-a treia ediții a concursului de debut organizat de către Casa de Editură Max Blecher și Editura Herg Benet.
Juriul pentru poezie a fost alcătuit din scriitorii Dan-Liviu Boeriu, Rita Chirian, Gabriel Daliș, Chris Tanasescu (MARGENTO) și Claudiu Komartin.