Radu Andriescu
Când nu mai e aer

Anul apariției: 2016
Colecția: Plantații
Format: 210 X 131 mm
Număr de pagini: 104
ISBN 978-606-8577-21-0
Preț: 20 RON

Premiul „Observator cultural” pentru poezie pe anul 2016.






Despre autor:

Radu Andriescu (n. 1962) este autorul unui volum de eseuri, Paralelisme și influenţe culturale în lirica română actuală (2005) și a șapte volume de poezie: Oglinda la zid (1992), Ușa din spate (1994), Sfârșitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu și câţiva prieteni (2000), Punțile Stalinskaya (2004), Pădurea metalurgică (2008), și Metalurgic (2010). Longleaf Press a publicat o selecţie din poezia sa, The Catalan Within (2007), iar Twisted Spoon Press, volumul Memory Glyphs (2009), cu poeme în proză de Cristian Popescu, Iustin Panța și Radu Andriescu.



Despre Când nu mai e aer:

„Un «roman» domestic în versuri — iată o formulă foarte puțin frecventată în poezia noastră (deși nume precum Mircea Ivănescu, Iustin Panța ori Caius Dobrescu nu sunt de colo). Radu Andriescu reușește, în Când nu mai e aer, performanța de a scrie poezie acută cu o retorică aparent dintre cele mai antipoetice: urmărind, cu mijloace simili-behavioriste, aventurile banale, dar cu atât mai «eroice» ale unei familii imaginare, autorul creează efecte de insolitare memorabile, stârnind tensiuni emotive între micile gesturi, evenimente, întâmplări. În mod paradoxal, tocmai distanța strategică dintre «vocea» care generează discursul și protagonistele sale delicate (Ana, Mariana și mama lor) devine sursa unor pulsații de ingenuitate, de emoție, de empatie. Cu alura ei narativă și recuzita ei când frust-concretă, când lilială, suav-infantilizată, poezia lui Radu Andriescu este rodul nu doar al unei imaginații precise, ci și al unei enorme sensibilități, care topește anodinul în abstracțiuni inefabile. Scriind despre trei «personaje», poetul își inervează propria morbidețe și o transformă în privire estetizantă. Simptom al unei creative crize existențiale, Când nu mai e aer mi se pare unul dintre cele mai incitante și mai curajoase experimente din poezia ultimilor ani!”

Bogdan Crețu

„Să presupunem că, pe lângă cele două stări ale particulei prezentate în teoria fizicii cuantice, ar putea exista încă una, intermediară. În poemele din Când nu mai e aer, aceste trei stări corespund următoarelor ipostaze ale particulei eu: eul implicat, care este capul familiei, eul condamnat să asiste neputincios la viața unei familii incomplete și eul capabil de experimente, cel care jonglează cu primele două posibilități. Din imposibilitatea de a fi în cea mai firească dintre ipostaze, prima, se naște poezia și cu toții știm că ea e o formă ideală de reflectare în oglinzi paralele.”

Andrei Dósa



Recenzii:

O pentacicletă cu nenumărate roți

Paul Mihalache
(în „Observator cultural” nr. 833 / 4 august 2016)

Citește recenzia ›››


« „Lucrul pe care îl arată creația [poetică] și la care trimite ea nu este, firește, ceea ce gîndește poetul.” Aceste cuvinte îi aparțin lui Hans-Georg Gadamer, și dacă filozoful german se înșală, mă înșel împreună cu el. Însă volumul lui Radu Andriescu, Cînd nu mai e aer, obține în mod conștient, programatic, o serie de efecte poetice și implicații la nivelul înțelegerii/receptării (într-un plan secund) dincolo de (și chiar prin) stilul ludic, aparent facil. Însă, în măsura în care definiția include scopul — finalitatea referentului termenului de definit —, ludicul e resemnificat la nivel conceptual în poezia lui Radu Andriescu. În sensul în care jocul (așa cum adesea se întîmplă în nuvelele lui Julio Cortázar) trimite la altceva: o realitate rutinară, obositoare, cu accente macabre. Și la sentimentul ratării. „Mama lor călătorea departe, pe internet […]. Avea nevoie/ de mercur analog. De un termometru care s-o oglindească/ așa cum este ea./ Singură și obosită.” Iar prin intermediul unor subtilități tehnice (metafore ale metaforelor), limbajul poetic — prin definiție autoreferențial — trece (și trimite) la un alt nivel, ficțiunea anulîndu-se prin ficțiune, iar realitatea prin interpretare: „Ana și Mariana/ au întrebat-o de ce sînt desenate acolo,/ printre peștii din cretă colorată, două/ fetițe multiplicate la nesfîrșit și o doamnă/ cu cearcăne,/ care nu prea știe ce să facă. Le-a răspuns/ că e o metaforă./ Că de fapt fetițele sînt și ele peștișori, iar/ doamna e o știucă uriașă, care înghite cîțiva pești pentru a face din ei/ miriade. Nu le-a convins”. Dar scepticismul nu e cîtuși de puțin disimulat. Posibilitatea trecerii dintr-un univers în altul prin simpla putere a voinței e pusă la îndoială în chiar următorul poem: „Mama Anei și a Marianei […] știe că peștii/ sînt pești”. Iar această oscilație (între încredere și îndoială) va continua pe parcursul întregii cărți.
Cine a citit textele lui Radu Andriescu din Oglinda la zid (1992), Ușa din spate (1994), Sfîrșitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu și cîțiva prieteni (2000), Punțile Staliskaya (2004), Pădurea metalurgică (2008) sau Metalurgic(2010) va fi surprins, poate, să observe o schimbare radicală de tonalitate. Protagonistele sînt două fetițe, care își imaginează „creaturi zoroastrice,/ fără să știe prea multe”, iar „Duminica, după ce-și scot căpșoarele/ din puf, Ana și Mariana se joacă de-a/ cine zice și cine face”. Volumul (practic, un singur poem — o saga familială cu trei personaje: Ana, Mariana și mama lor) e un experiment al împingerii banalului pînă la limita dintre ironie („Mama lor/ trăiește disjunct. Ruptă între săptămîna dinainte/ și cea care începe, după o noapte lungă. La job/ e dumnezeul imobiliarului”) și tensiunea sentimentală născută din gesturile și imaginile cele mai simple.
În România postrăzmeliționară întîlnim proiecte poetice de același tip. Mă refer, în primul rînd, la excelentul volum Nicolina Blues (Cartea Românească, 2007). Cu o virtuozitate unică la noi, O. Nimigean alternează formule și atitudini artistice (traduse în reliefarea unor momente de forță). Simplificînd (nepermis de mult), efectul este același. Însă Radu Andriescu mizează (în Cînd nu mai e aer) pe forța reiterării obsesive a întîmplărilor ino¬cente în urma cărora capătă contur o conștiință sumbră, imposibil de intuit din versuri sau poeme izolate, scoase din context. Iar candoarea celor două fetițe (Ana și Mariana — care în repetate rînduri fac schimb de roluri și de personalitate) configurează o lume ideală, cu neputință de recuperat (altfel decît prin vers).
Poezia lui Radu Andriescu e ca libertatea în concepția lui Leibniz. Dumnezeu — sau autorul — (despre care aflăm din mottoul primului text că „nu e infinit, așa cum zic catolicii. Are șase sute de metri în diametru, iar la margini nu e chiar atît de puternic” — Karel Čapek) nu ne permite să ieșim de pe o linie prestabilită (a interpretării). Tot ceea ce putem face este să înțelegem starea de fapt. Și să o acceptăm. Însă această predestinare se confundă (paradox definitoriu al literaturii și al artei în general) cu libertatea absolută. Pentru că limbajul poetic nu este doar superior, ci se află într-o relație de cauzalitate cu ceea ce obișnuim, prin convenție, să numim realitate: „O prietenă i-a spus că poate scăpa de furnici/ desenînd bariere de cretă, groase de cel puțin/ un centimetru […]. Își dă seama/ că ar putea scăpa de toți/ și de toate/ cu bariere din cretă. Nu e nevoie/ să le deseneze/ în jurul biroului/ sau în jurul blocului/ sau în jurul patului. Trebuie doar/ să le gîndească.// Sau: Ana vine s-o întrebe/ dacă o capră poate să aibă șase coarne. Ea zice/ că da”. Pentru a folosi o metaforă, aș spune că volumul Cînd nu mai e aer e o pentabicicletă cu nenumărate roți care, atunci cînd îți închipui că te poartă (în sfîrșit) într-o direcție (că ai ajuns să înțelegi cum funcționează), te izbește subit de un zid, pornește în sens opus sau, de ce nu?, își ia zborul: „Îi zîmbește/ și încearcă să o prindă, să-i dea/ un pupic. Ana dispare,/ ca o înghețată”. Și asta pentru că, o dată în plus, limbajul poetic nu e condiționat de structurile veracității obiective. Dimpotrivă. El poate exprima prin tăcere sau prin cuvinte și instituie realitatea prin forța sa creatoare: „Ana e lălăiață și dodoloață./ Încă nu știe câtă putere are când/ spune două vorbe. Cînd tace, scoate/ o limbă mai ascuțită decît sabia/ arhanghelului. Învîrte limba și despică povestea familiei pînă/ se face scrum și ficțiune”. Ceea ce e cenușiu, dezolant nu ține de universul poetic, ci de existența exterioară lui: „Mama lor stă chircită/ între două relații. Întîi la geam./ Apoi pe marginea patului”. Ultimele versuri vin în continuarea celor de mai sus și e inutil să vorbesc despre metafora geamului sau despre asocierile dintre cele două fetițe și toposul oniric al ficțiunii. Implicit (și aici ideea e veche de cel puțin 2351 de ani — însă tehnica de realizare, nu!) poezia, înțeleasă în sens larg, aristotelic, are funcție cathartică.
Pe de altă parte, „romanul domestic în proză” Cînd nu mai e aer (așa cum îl numește Bogdan Crețu în textul de întîmpinare de pe coperta patru) are o structură dialectică. Evadarea din realitatea cotidiană în cea ficțională atrage cu sine și reversul său: „mama lor/ a mers la magazin să cumpere sărățele/ și s-a întors acasă cu un televizor./ Mare și inteligent, capabil să le cînte ore ore în șir/ muzică șamanică mongolă deep trance/ și să deseneze mandale/ ale compasiunii/ pe youtube,/ televizorul a devenit repede/ cel mai bun prieten al celor trei,/ bărbatul casei, vraci și sfetnic”.
Idilicul și grotescul par nu să se atenueze, ci chiar să se potențeze reciproc. Și totuși ele converg într-o căutare concentrică a unei soluții de evadare: din realitate prin poezie („Cînd/ nu mai e aer/ deloc/ închide geamul/ și ia o carte.// Textul,/ textura. Un loc/ mai bun.”); din poezie prin teorie literară și adesea chiar prin tăcere.
În concluzie și fără pretenția de a fi epuizat trimiterile și implicațiile ideatice ale volumului Cînd nu mai e aer (despre care s-ar putea scrie lucrări întregi — nu spun asta raportîndu-mă doar la valoarea lui estetică, ci și la construcția deschisă care favorizează interpretarea practic la fiecare vers), proiectul lui Radu Andriescu (ambițios și reușit în egală măsură) e o pendulare continuă între ficțiune și teorie, între textualitate și transtextualitate, după cum autorul singur o spune, făcînd apel la cuvintele lui Goethe: „Teoria și praxa inter¬acționează mereu”.

P.S.: Toată aprecierea pentru echipa de la Casa de Editură Max Blecher — Ana Toma, Claudiu Komartin și Andrei Dósa — pentru reușita editorială a volumului Cînd nu mai e aer. »

‹‹‹ Ascunde