« (…) Tot o junglă verbală, însă într-un cu totul alt climat cultural, ca să mă exprim așa, este și (anti)poezia lui Jerome Rothenberg (n. 1931), un alt poet american contemporan major, dar care, spre deosebire de John Berryman, nu mai are nimic de tranzacționat cu tradiția. Nu cu cea modernistă, dar cu cea aparținînd societăților indigene, căci Jerome Rothenberg, scriitor prolific, poet și traducător, teoretician și practicant de performance poetry, a altoit, la propriu și la figurat, limbajul cult și modern cu cel vechi al culturilor arhaice și primitive, de la cea ebraică la cele amerindiene („primitiv înseamnă complex”), teoretizînd un concept poetic numit chiar etnopoetică, modalitate de explorare și de expresivitate multilingvistică și multiculturală.

Jerome Rothenberg a suprapus și a intersectat limbaje și referințe dintre cele mai vechi și mai diferite, apelînd la mai toate modalitățile tehnice posibile: traducere și preluare, parafrazare, montaj, colaj. Iată primul său program, din 1960: „Poemul este înregistrarea unei deplasări de la percepție la viziune. / Forma poetică e tiparul acelei deplasări prin spațiu și timp. / Imaginea psihică reprezintă conținutul viziunii ce iese la lumină în poem. / Vehiculul deplasării e imaginația. / Condiția deplasării e libertatea.” Iată-l și pe al treilea, din 1968: „Am tradus poezie amerindiană (inclusiv silabe «fără sens», cuvinte distorsionate & muzică) & mi-am explorat propriile surse ancestrale din lumea misticilor, hoților & nebunilor evrei. / Cred că în poezie totul e posibil & că încercările noastre anterioare de a o defini, «occidentale», reprezintă un eșec de percepție care nu mai trebuie tolerat.” Și mai spune el, într-un eseu din 2004: „Am ajuns să mă gîndesc la apropriere, colaj și traducere în termeni de ideologie”, afirmație esențială, căci Jerome Rothenberg exact asta este: un poet-ideolog „mistic, hoț și nebun”, care își însușește orice ajută libertății viziunii și transcomunicării.

Jerome Rothenberg este un șaman al limbajului, cu incantații de free jazz porno-oniric, cu substrat politic (apar multe trimiteri la Holocaust), sau, după cum îl descrie Andrei Codrescu, „un performance magus, explorator al muzicii-mit și antologator care a făcut să se întrepătrundă cîntecele rituale străvechi cu năzuințele avangardiste într-o pînză neasemuită a aspirației umane către mister și frumusețe.” Inspirat intens de Tristan Tzara (deși termenul Dada folosit de american face referire la un standard de jazz), etnopoezia fusion a acestui post-dadaist, a acestui experimentalist neo-suprarealist, nu este atît o junglă, după cum spuneam la început, cît un Babel performativ, o incantație a lui Finnegan, vocea unui cor de avataruri culturale.

Variată și surprinzător de reprezentativă pentru opera unui asemenea poet, antologia realizată de Raluca & Chris Tanasescu — din care nimic nu e de citat, totul trebuie privit, citit și rostit cu voce tare — este un tur de forță pentru care cei doi nu pot fi lăudați îndeajuns. »

‹‹‹ Ascunde