Ionel Ciupureanu
Mişcări de insectă
Anul apariţiei: 2010
Colecţia: Plantaţii
Format: 131 X 210 mm
Număr de pagini: 72
ISBN 978-606-92702-1-9
Preţ: 12 RON
Despre Mişcări de insectă:
„Păcatul creşte din lipsă sau din exces. Ca poezia. De aceea, scenariile lui Ciupureanu sunt construite pe o anumită estetică a paradoxului. Sunt aici violente antinomii, tentaţii thanatice şi o ciuntă vocaţie demiurgică. Titanismul său face vecinătate rocambolescului şi migrează înspre grotesc; pseudoerotica pe care o practică e demonizată da capo, iar crochiul feminin, o consecuţie a damnării şi a eroziunii continue, ale căror voluptăţi sunt exploatate în chip vădit expresionist. Mai mult, poemele lui Ciupureanu exersează voci feminine, masculine, voci sub- şi supramundane, fără ca astfel să indice neapărat o ispită ludică; jocul său e unul tragic, strident: jocul liminar al perpetuului ultragiat. Afluind reziduuri livreşti din cele mai diverse, poezia lui Ciupureanu este – astăzi – un teritoriu insular: à bon entendeur...”
Rita Chirian
„Ionel Ciupureanu e un poet al ţesutului bolnav şi al sufletului atins de cangrenă, cu cruzimi paroxistice şi imagini construite în maniera ecorşeului sângeros. Discursul său e marcat de clivaje semantice, se naşte din segmente de vorbire dezarticulată între care funcţionează tensiuni de o mare intensitate. Acest autor, care face parte din categoria poeţilor «fără generaţie» şi a franctirorilor singuratici, mai preocupaţi de poezie decât de succes, străini de culisele unde se fac şi desfac gloriile literare, reprezintă o voce poetică de neignorat. ”
Octavian Soviany
„O poezie autentică şi rară, care are ca sursă fondul obsesiv malign al fiinţei umane dintotdeauna şi nu manifestările marginale ale acesteia. Ionel Ciupureanu reuşeşte versuri etanşe, puternic verbalizate, construite cu precizie, într-un monolog la persoana a II-a, convertind cuvintele la sensuri decantate, embrionare, care se contopesc într-o sintaxă convulsivă. Situat pe linia tragică a poeziei româneşti, Ionel Ciupureanu este un mare poet, deocamdată cunoscut mult mai puţin decât merită.”
Gabriel Daliş
Recenzii:
Mişcările de insectă ale oamenilor
« După Federeii lui Nicolae Avram, colecţia Plantaţii a Casei de editură Max Blecher, coordonată de Claudiu Komartin, se mai îmbogăţeşte cu un titlu remarcabil: Mişcări de insectă. Epurate de orice formă de discursivitate (şi implicit renunţând la orice posibilitate de coerenţă discursivă), reduse cel mai adesea la câte cinci-şapte distihuri tăiate cu eliptică migală mazilesciană, poemele lui Ionel Ciupureanu (n. 1957) sunt obsedate de carne, burţi, organe, măruntaie, sânge, maxilare; toate cufundate într-un aer vâscos, ori într-un indefinibil „ceva vâscos”; chiar şi atunci când sunt sexuale, textele acestea nu au totuşi niciodată nimic erotic, pentru că erosul, în înţelesul lui fundamental de principiu al voinţei de viaţă, e cu desăvârşire absent, aşa încât copulaţia e autodestrucţie pură. Priviţi cum arată un act „erotic” într-o astfel de lume: „Să nu mai simţi alunecarea mea / în resturile din tine // ignoră-mă s-o luăm de la capăt / ce-i înghesuit se umezeşte de-a dreptul // gelatina ta gâfâie şi gâfâie / inflamaţia ta mă devoră // şi trăncăne şi se varsă şi râcâie / să mă vindec de tine că n-am încotro // ce chestie şi lipicios şi resturi şi întuneric / şi doar acelaşi nimic” (Agitaţia cuiva mai trebuie şi cârpită). Contrastul între voinţa aceasta de destrucţie şi minuţia observării formei e uneori atât de frapant, încât te curpinde senzaţia că ai sub ochi decupaje în prozodie mazilesciană ale monologurilor lui Molloy. Iată un asemenea mixaj virgiliano-beckettian: „Dintr-un mort mai fuge o bucată de carne / şi-o altă bucată chiar crede că mai exist // cu trupul meu iar scurmă şi scurmă / nu dintr-un mort ci dintr-o respiraţie de mort // dintr-un mort o bucată mai gândeşte că mai exist / nu dintr-un mort ci dintr-o respiraţie de mort // şi-n trupul meu scurmă şi scurmă” (În căutarea unei respiraţii).
Peste toată carnea, peste tot carnagiul acesta se poartă totuşi, ca peste nişte ape organice putrede, un Dumnezeu (tratat, e drept, cu beckettiană ireverenţă: „Dumnezeul meu e tâmpit / că-mi arde şi hainele şi pozele şi ochii din poze”, Mi se pare), semn că nu chiar totul e descompus „sub zdrenţele astea de şuncă” (Într-o băltoacă un duh). Spune Mircea Cărtărescu undeva că regnul insectelor e lumea cruzimii pure; probabil că nu alta e senzaţia lui Ionel Ciupureanu, în vreme ce înregistrează (cu cruzime de entomolog) mişcările de insectă ale oamenilor. »
Radu Vancu
(în „România literară”, nr. 6 / februarie 2011)
Mişcări de insectă
« (...) O poezie stranie, cu rupturi neliniştitoare, cu o densitate şi o putere a trăirilor care amintesc de filmele thriller. Minimalistă, nevrotică, poezia lui Ciupureanu pare să fie rezultatul unei şlefuiri obsesive a revoltelor interioare. Cred în varianta aceasta cu atât mai mult cu cât am aflat că în anii '90 Ciupureanu a scris versuri pentru formaţia de punk Terror Art.
Fără să încerc să spun că poezia lui Ciupureanu este tributară cuiva, căci nu este, trebuie să remarc, totuşi, că e aici ceva din vizionarismul greu, mortuar al lui Bacovia (...), totul procesat într-o stilistică spectaculoasă, cam ca la Virgil Mazilescu (...) ».
Ciprian Măceşaru
(în „Şapte seri”, nr. 661 / 2011)
Disecţii şi metabolizări poetice
« Stampe animate de mişcări halucinatorii, privelişti mentale şi fizice aflate într-o perpetuă eroziune, poemele lui Ionel Ciupureanu împletesc ceva din verva pătrunzătoare a lui Goya cu zdrenţuirea implacabilă a unei plante delicate, atinse de brumă. Rafinamentul nu e neapărat străin de sălbăticia tragismului ori de explozia antinomiilor. Forţă şi vulnerabilitate, damnare şi (im)posibilitatea salvării, atracţie thanatică şi câte o neaşteptată inserţie a eternităţii alcătuiesc o parte a eşafodajului pe care se ridică poemele (...).
Oricât de violente ar fi forţele şi ritmurile care târăsc după ele trupurile, gândurile, formele – prin răsuciri, comprimări, învârtejiri turbionare, până la epuizare –, poemul e întotdeauna altceva decât o descărcare rapidă. Ochiul e prea pătrunzător, spiritul prea lucid ca să-şi reverse până la capăt neîmpăcarea. Rămâne întotdeauna ceva de observat, de disecat. Ceva de metabolizat în poezie. Miezul damnării e inepuizabil – se exhibă iarăşi şi iarăşi, prin alte contorsiuni, prin alte cruzimi. Prin cărnuri diforme, prin viscere maltratate, prin infernul unei alcătuiri bolnave.
Ionel Ciupureanu vede cum tot ceea ce (se poate) visa moare. Iubirea ia forma unei erotici putrede, autodestructive, străine de orice fărâmă de erotism; visele şi visurile, trupul, viaţa se macerează în convulsii – descărnate, zguduite, chinuite. Şi toate au, paradoxal, o lumină internă, numai a lor, dar o lumină funebră. (...) Poemele din Mişcări de insectă aparţin trupului cangrenat, dar şi unui timp rău, toxic – care anunţă apropierea dezastrului. Nu doar omul se prăbuşeşte, se destrămă, putrezeşte, ci lumea întreagă pare să stea sub semnul unei alterări ireversibile. O schizoidie contaminantă traversează poemele lui Ionel Ciupureanu, alterând straturile concentrice ale existenţei, reale sau imaginare. (...)
Cotidianul se lasă investigat printr-o privire cu tăiş de scalpel şi înregistrat cu o voce care se întâmplă să topească deosebirea dintre tonalitatea masculină şi inflexiunile femininului. Discursul astfel dublat oscilează ambiguu între transparenţă şi întuneric, fără să opteze limpede pentru o perspectivă univocă. Nu un apetit ludic se ascunde aici, ci clivajul dramatic al identităţii, ce întreţine tensiuni irepresibile. Gesturi familiare respiră agonal, sugerând o durată interioară de o opacitate răvăşitoare (Închide uşa, Se clatină şi microbii). Nici măcar o imagine senină nu bântuie poemele lui Ionel Ciupureanu. Vulnerabil şi înstrăinat, Dumnezeu nu e decât o urmă deznădăjduită a transcendenţei (Mi se pare). În lumea crepusculară a lui Trakl, de pildă, exista sora. Erosul era muribund, ataca toate straturile fiinţei, dar totuşi mai era posibilă o iubire: sora-zeiţă, om şi duh, speranţă şi presentiment al morţii. În Mişcări de insectă, femeia înregistrează acut intensitatea alterărilor. Devorată şi devoratoare, îi apare poetului ca o reflexie sororală a propriei destrămări (Aşa fac şi eu).
Veşnic neîmpăcat cu viaţa care îl chinuie, îl sfâşie, îl revoltă, Ionel Ciupureanu îşi reflectă stările printr-o sintaxă stranie, eliptică, ivită din ordonarea paradoxală a cuvintelor. Clivajul identităţii se reflectă, firesc, şi la nivelul expresiei. Versurile posedă un soi de cifru, aşa cum un cifru avea şi poezia lui Trakl, în timp ce spaţiile captate liric dobândesc un magnetism dureros, expresionist, apropiat de cel al Neliniştii lui Munch. (...)
Acestea sunt mişcările lumii lui Ionel Ciupureanu – vâscoase, degradate, devoratoare. Dar care aderă, şocant, prin ventuze aproape etanşe, la poezia autentică. »
Graţiela Benga
(în „Poesis internaţional”, nr. 4 / martie 2011)
Ionel Ciupureanu – poezia care se hrăneşte cu arsenic
« Mişcări de insectă arată că poezia acestui poet negru subvieţuieşte în regnuri pe care ochiul obişnuit nu le poate percepe, aidoma acelor bacterii care şi-au modificat ADN-ul şi pot rezista într-un mediu unde arsenicul predomină. Însă la ce bun poezia dacă nu poate sugera ceea ce omul obişnuit refuză oricum să vadă şi dacă nu încearcă să consume ceea ce plămânii noştri refuză? Viaţa e mai complexă decât ce vedem în vitrine.
(…) Tonalitatea sub-joasă, monotonia, senzaţia de detracare permanentă, repetitivă şi aparent insolentă, efectul unui maelstrom mintal care presupune apariţia unei „ordini creată şi vie“, alta decât cea comună (Liviu Rusu, „Eseu despre creaţia artistică“), iată potenţialele surse producătoare de poezie la Ciupureanu. Poetul este un serialist (revin şi revin obsedant lecţiuni favorite, imagini-matrice în poemele sale) pentru care lumea este o imensă maşinărie complicată în pierdere de substanţă şi materie. Devitalizarea, iată ce surprinde de fiecare dată ochiul vorace al poetului, un ochi enorm, sofisticat precum al acelor insecte care pot vedea din aer sau de la sol lucruri atât de mici că nici nu există, acea viermuială de gesturi mecanice, absurde şi de neînţeles pe care poetul le observă ca un mic demiurg – dacă nu ar fi el însuşi prins în lanţul ăsta al voracităţii care domină lumea sa. Este ca atunci când culcat in iarbă, la soare, te simţi privit de ceva şi deschizând ochii vezi cum ochii în faţete, panoramici, ai unei insecte cu elitrele ameninţătoare te scanează. Te-a şi scanat.
Instinctul foamei, al fălcilor care mursecă în continuu este cel mai des sugerat („se frige bine copilul spumos / înecat şi reanimat“ – amintind de „canibalismul“ Aglajei Veteranyi), într-o bolgie a ospăţului terifiant, tantalic precum în acest poem care poate trezi groaza şi infinita milă pentru ceea ce piere (…).
Este o voce-medium contorsionată de propria neputinţă, care captează zvonurile şi febra unei lumi neştiute, cu acea chinuitoare acuitate a celor posedaţi, o bolboroseală de Pythie domestică, supusă ea însăşi terorii, eroziunii imediate şi, în grad restrictiv înalt, interdicţiei de a se exprima. Stranietatea este în general nota dominantă a poemelor din toate timpurile ale lui Ciupureanu, însoţită de sentimentul tot mai acut al morbidului care devastează o lume în care toţi nu sunt decât nişte „organe“ predispuse la acuplare monstruoasă.
E interesant în acest volum al lui Ciupureanu, spre deosebire de altele, parcă, faptul că avem un tip de contrapunct al mişcării poemelor, un soi de portativ care deşi exultă provizoratul şi indefinitul, este atent orchestrat. Asta poate pentru că Mişcări de insectă are şi un editor profesionist. Aşa se întâmplă că am putut depista poeme care par emise de altă voce, cum ar fi „Câteva nopţi“, „Ceva tulbure“, „La celălalt capăt“, „Dacă mai eram“ etc., în care este depăşită contorsiunea din poemele sale tipice spre o retorică şi o deschidere a versului de altă factură, ce permite respiraţia mai amplă şi chiar „meditaţia“, caracteristică în general refuzată poemelor sale.
(…) Ştefania Mincu a reuşit, cred, cel mai corect să descifreze mecanismul producător ale acestui eu liric delabrat, aparent inert, intuitiv şi ecorşat, supus unei presiuni care vine din interior şi care deversează în afară materia abjectă din care sunt făcute disperarea şi neantul (…). Într-adevăr, poezia sa este una care ţinteşte în fond, ca orice poezie puternică, tăcerea, inaudibilul, o libertate „cutremurătoare prin consecinţele ei“ (Ştefania Mincu), acele fervori stupefiante ale unei alte lumi care ne pot produce nouă, bunăoară, groază sau greaţă, dar în faţa cărora, dacă stăm să ascultăm puţin, avem revelaţia: „coşmarul nostru e oricum prea crispat / sub povara celor inexistenţi“.
Poezia lui Ionel Ciupureanu este un document de limbaj de primă mână al epocii noastre. »
Nicolae Coande
(în „Cultura”, 31 martie 2011)
Poezia ca leprozerie
« Din subteranele propriei existenţe marginale, Ionel Ciupureanu a revenit, anul trecut, pe scena publică a literaturii, cu Mişcări de insectă (Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2010). Este cel de-al şaselea volum de versuri al acestui poet craiovean străin de orice afiliere generaţionistă (...) căruia poezia, fără a fi biografistă, îi ţine loc de biografie, iar talentul, de carte de identitate. În cazul său, damnaţiunea nu reprezintă numai o problemă de retorică şi de automitologizare, precum la mulţi dintre stihuitorii de azi, ci chiar seva malignă care-i hrăneşte scrisul.
Ceea ce izbeşte, în primul rând, în poezia lui Ionel Ciupureanu, este rostirea dereglată, amintind de o bolboroseală voodoo, născută, deopotrivă, din luxarea sintaxei şi din ciocnirile semantice, asemănătoare întâlnirilor lexicale incompatibile de tip suprarealist (...). Fondul tematic al poemelor, timbrate bacovian (dar scrise cu „eliptică migală mazilesciană“, cum observa Radu Vancu), invadate de morbul eroziunii materiei şi de spectralitatea thanatică, trimite însă la angoasa expresionistă. Mecanismul gândirii producătoare funcţionează ca o maşină de tocat realul, livrat ca măruntaie sângerânde, coagulate doar de limfa vâscoasă a obsesiilor. (...)
Volumul lui Ionel Ciupureanu scoate la iveală un erzaţ de fiinţă umană, un „mort“ în viaţă (de o mare forţă de impact este exclamaţia funebră autofocalizată: „fi-mi-ar ţărâna uşoară“), sub iminenţa prăbuşirii, un om cumva frankensteinian, fiindcă monstruos, compus din rămăşiţe, resturi delabrate de carne, ba chiar redus la „conştiinţa“ cărnii (...). În absenţa transcendenţei spirituale, carnea e pândită aici, neîncetat, de pericolul dezmembrării, al destrămării şi al putrezirii. De aceea, universul acesta poetic de borborigme, forfotind de voci încâlcite, şi masculine, şi feminine, pare o leprozerie care duhneşte fetid, a trup cangrenat în atmosferă grea şi umidă, gelatinoasă, ca de Veneţie mucegăită.
(...) De aceeaşi ambivalenţă demonico-soteriologică ţine şi erotica Mişcărilor de insectă, îmbinând alinarea bolii şi cruzimea de măcelar, uitarea de sine / de moarte şi canibalismul primitiv, baletul mecanic şi sugestia ceremonialului păgân, în imagini absurd-groteşti, morbid-sadice (...). In vita, de răul interior, consubstanţial, nu se poate totuşi fugi (...), şi atunci apar diverse tentaţii compensatorii, deliruri halucinatorii şi viziuni onirice, dar tot din sfera tenebrosului maladiv: a anihilării materne a copilului sau, poate, a stopării naşterii, a regresului ad uterum (...), a zăcutului ca aşteptare / chemare a morţii şi a imaginării unei treceri uşoare dincolo, a hierogamiei şi a demiurgiei diavolesc-necrofile.
(...) În lumea aceasta poetică, iremediabil vătămată, nu e nimic luminos (lumina, când survine, e „carnivoră“ sau „deja moartă“), ci numai o lipsă totală de iluzii, suportată fie asumând cinic păcatul („fiecare păcătuieşte cu fiecare / uite-o scăpare“), fie practicând defularea verbală, adesea ca discurs injonctiv („dă-mi o oală dă-mi ceva / arată-mi unde să mă prăbuşesc“). Mişcări de insectă constituie autoportretul poetului ca „omul durerii“, poezia lui Ionel Ciupureanu având ceva din dramatismul „uscat“ şi întunecat, fără ornamentaţie colorată, dar cu linii acute, tensionate, al desenelor lui Albert Dürer. »
Gabriela Gheorghişor
(în „Ramuri”, nr. 3 / 2011)
Ionel Ciupureanu, Mişcări de insectă
« Moartea înseamnă, la modul ideal, dispariţie evanescentă, vidare a locului şi a tiparului ocupat. Însă înainte de toate scenariile animiste, ea lasă urme tocmai în viul pe care l-a atins. Acesta devine exclusiv spaţial, deşeu supus putrefacţiei expansive: „ce-a mai rămas se-ntoarce ca o invazie/ se-amestecă un pic cu ce nu mai există/ şi-apoi sângele tău se scurge să mă evite”. În dilatarea asta tăcută îşi joacă eul poetic, când autoironic, când cinic, drama identitară. Din cauza „fluviilor obscene” supurate de acum doar de o massa confusa, conceptul de limită şi chiar eul însuşi devin inoperante. În acelaşi timp, substanţa poetică pierde fondul spiritual şi ajunge să se confunde cu dinamica mareei lichefiante, căreia nu i se poate opune decât o poezie fundamental enzimatică.
Paradoxul este că, în loc să retracteze şi să comprime pentru a ajunge la esenţializare, limbajul desfăşoară, sintagmatic, chiar şi în cele mai tranşante negaţii, un fel de baraj în faţa viiturii generate de inflaţia/ inflamaţia organică (...), dar asta abia după ce configurarea toposului infernal se dovedise derizorie: “am făcut un infern şi am stat în infern/…/ să-ţi construiesc un infern/ ca să nu te naşti în acelaşi infern”. În locul bolgiilor deja convenţionalizate şi, deci, ineficiente, poetul îşi proiectează disoluţia cu alte guri devoratoare: găurile negre. Toată energia se concentrează pe un puternic proces de dezîmbălsămare prin excavări, dezmembrări şi rupturi. Materia însăşi, chiar şi lumina „carnivoră”, ajunge să acţioneze conform principiilor antimateriei, fie prin autofagie sau devorare reciprocă (...), fie prin soluţia vacuum, a zonei invizibilului din care se presupune că pândeşte uriaşa forţă de compresie (...). Aşa că nu e de mirare că neantul, absenţele, interstiţiile, vertijurile ori pauzele sunt căutate ca promisiuni în scenariul autoanihilării (...).
Ceea ce m-a surprins cel mai mult în poezia lui Ionel Ciupureanu este principiul de rezistenţă cu care se jonglează în faţa unor asemenea „mlaştini ale rănii”: cel al antimateriei. Nimic nu îl atrage mai mult pe poet în „răzvrătirea/ de-a nu face nimic” decât gândul impactului ultim, garantat de caracterul macrospaţial spontan şi violent, în care mişcările viului nu vor fi mai mult decât cele ale unei insecte neputincioase, reduse la reflexele tactile.
Cum realul poate fi negat, dar nu complet eviscerat, eului nu-i rămâne decât să grăbească acest proces de disoluţie cu enzimele corozive ale cuvintelor, fără de care biochimia realităţii s-ar petrece la viteze exasperant de mici. Poemul se propune ca un catalizator: precipită realul, fără ca el însuşi să fie afectat. Nu degeaba se recurge la metafora „baricadei de cuvinte” ; doar din interiorul limbajului se poate contempla, relativ imun, lichefierea generală. Relativ pentru că până şi identităţile (eu, tu, ea, noi) se topesc una într-alta, într-un colaj fantasmatic, în care se derulează parodia supravieţuirii (...). Autosubminarea merge mai departe: chiar şi atunci când eul crede că a ajuns la armătura oaselor, ca figura fusiformă a lui Giacometti din care au rămas doar plăselele esenţiale pe care se strîngea bine carnea, ele nu au rezistenţa de a scrie, arheologic, postistoria celui „mort”: fie se calcinează de la început, fie destructurează ultima formă umană recognoscibilă – scheletul – în fragmentele ornamentale ale unui eros perfect desemantizat: „şi-n locul mărgelelor tale/ să-ţi atârn doar oasele mele”. »
Teodora Coman
(http://insemnaridinsubterana.wordpress.com/, 6 aprilie 2011)
Moarte de om
« (…) Îmi plac scriitorii detaşaţi, preocupaţi numai de vocaţia literară, care nu se urcă la tribună să-şi vândă carisma sau să-şi trâmbiţeze primatul, ci aşază pe furiş, în vitrinele librăriilor, câte o plachetă de amploare, dojenind juriile cu versuri antologice şi texte având sensibilitate maladivă. Atuurile volumului de faţă constau în lirismul tenebrelor şi în capacitatea de a regiza coordonatele morţii prin intermediul câtorva formule distincte. Polifonia suplimentează valoarea volumului. Din cavouri, din spaţii blestemate, din case afectate de decese, din paturi ale agonizării se aud voci masculine şi feminine, plângând sau meditând, ocărând sau implorând. Unele discursuri răsună ca bătaia clopotului sepulcral. Altele par bolboroselile sau remuşcările celor sortiţi să nu iasă din abis. Ionel Ciupureanu captează glasurile dezaxaţilor. Spiritelor chinuite li se acordă ultima ocazie să-şi răscumpere păcatele. Poeziile delimitează un spectacol al deznădejdii din ajunul Judecăţii de Apoi. Verdictul rămâne totuşi neschimbat: dispariţia în neant.
Ionel Ciupureanu se numără printre bacovienii extremişti. Exasperarea precursorului provenea din cadenţa monotonă a extincţiei. Angoasele şi trepidaţiile autorului doljean se consumă în combustii intense, ca şi cum păduri întregi ar pârjoli dintr-odată. De altfel, dupa cum indică titlul, domină în Mişcări de insectă imaginarul cărnii în descompunere şi a leşului devorat de vietăţile adăpostite de sol. Totodată, regăsim filonul romanelor gotice. (…) Deşi câteodată poeziile au trăsături tranzitive şi declamative, Ionel Ciupureanu aşază întotdeauna un dram de echivoc, o aluzie, o semnificaţie ritualică. Elocvent pentru tehnica respectivă se dovedeşte scurtul poem „Lumina unde mă aflu“ (p. 16), un fel de epitaf al unui paricid. (…)
Paradoxal pentru o poezie a catacombelor, a condamnării la forfotirea în infern, poate părea laitmotivul ascensiunii. Fantomele caută soarele, fără să-şi dea seama că, descoperindu-l, se vor preschimba în cenuşă. Existenţa omenească impură le-a interzis înălţarea. Cu toate acestea, locatarii cazanelor cu smoală încinsă tânjesc după lumină. Urcuşul lor este, de fapt, târâişul lighioanelor şi lupta lor pentru supravieţuire (…). Lipsit de călăuze, sufletul bântuie în căutarea uşii potrivite. Conştiinţa individului se propteşte de limită. La fel ca Liviu Ioan Stoiciu în Pe prag (Vale-Deal), efortul lui Ionel Ciupureanu merge în direcţia acumulării detaliilor preliminare stingerii. Simţurile înregistrează stimuli incerţi. Imediat intervine şi diferenţa. Încercând să ajungă la destinaţie, să iasă din labirint, călătorul urmează un algoritm, aparent construit cu rigurozitate. În realitate, este aspirat ca Bacovia („Chemări de dispariţie mă sorb“, din „Amurg de iarna“) în tunelul spre lumea de dincolo (…).
Am convingerea că Ionel Ciupureanu stăpâneşte toate conotaţiile şi toate practicile funerare. Altminteri nu cred că se explică neobosita sa inventivitate de a resemantiza obiceiurile referitoare la rememorarea defuncţilor. Am exagera considerând că autorul utilizează structuri mitice. Înclin spre concretizarea unei tendinţe de identificare a întamplărilor cu potenţial de a deveni exemplare. Ceremonialurile nu se confundă cu jelaniile. Îşi au importanţa lor în asigurarea liniştii personale (…). Dragostea se conservă dincolo de bariere, graţie unei viziuni panteiste. Ajuns în grădina edenică, bărbatul sălăşluieşte în fiecare colţ al naturii: „N-am să mai sufăr îmi spuneai fără vlagă/ lipeşte-ţi uşor carnea de copacii în floare// sunt şi ghivece pe pajiştea asta/ cumpără-mi flori să nu mai putrezesc// şi nu mai plânge/ pe pajiste mai e şi carnea ta-n floare// poate râd îmi ziceam neatent“ („Ghivece în floare“, p. 42).
Mişcări de insectă este o carte care merita măcar o nominalizare la un premiu important. Dar acest volum nu poate fi răsplătit cum se cuvine nici măcar cu obţinerea unei distincţii. »
George Neagoe
(în „Cultura”, 9 iunie 2011)
Contraexpresionismul
« (...) Lumea acestei poezii e, de fapt, una sticlos-închisă, autosuficientă, făcând din haos, teroare şi grotesc prezenţe liniştite, ca nişte ierburi de pe fundul Mississippiului, printre care se plimbă leneş aligatorii: opacele figuri de stil. Strigătul, deşi există, nu e ostentativ, n-are nimic expresionist, aş vorbi, mai degrabă, despre un „contraexpresionism” în cazul acestui poet, căci puţin expresionism de pornire există. Ce nu există e scăparea de aici, din microuniversul care se tânguie pre limba lui: „În oraşul ăsta puţintel plesnit la gât/ stropindu-mi ciorapii şi izmenele şi legitimaţia// femeile mele visară maxilare şi dinţi/ şi-apoi sughiţul meu în cutii pe tejghele// intrând sau ieşind/ mă tot legănau pentru a nu putrezi// chiar îşi dădeau seama dacă vomam/ nu refuzau nimic pentru a nu pierde nimic// mă-mpiedicam doar de umbrele lor/ trecuse lumina şi cotrobăiau// deasupra ochiului meu fusese pământ/ mai departe n-am fost niciodată// aceasta-i fanfara şi nu se mai ştie/ femeilor le-am arătat altceva/ şi-au tăcut.” (Faţa de masă deasupra, p. 28). Deriva continuă, dar în acelaşi spaţiu, nu este altceva decât o co-incidenţă a eului poetic cu ce îi e dat să trăiască. Dacă „zboară”, nu poate zbura decât înăuntru (...).
Dar în cuşca de cristal dotată cu orori, cum observam, se poate şi bavarda, până la un punct (...). Dezeseperarea e aproape hedonistă, mecanismele mentale sunt aproape fireşti, „defectă” nu poate fi, evident, decât existenţa însăşi. De aceea, e şi substituită cu simulacrele ei vesel tragice, cu poezia sau ce ar putea fi poezia sau ce ar putea compensa ea.
Totul se vede foarte bine de jos în sus: „Cu gândul la animalele astea şi la greaţa lor/ ce-aş fi ţipat dacă eram viu// pentru că eu hoaşcă bătrână cu frica voastră gândesc/ chiar abuzând pe-ndelete înţelesul clar a ce nu mai e// m-am săturat să ne prefacem în altceva/ prelungind greaţa care mă vizitează// şi pipăie răneşte ridică ce ţipă/ părăseşte-mi persoana pe care-o secătuiesc// din castitatea şi din preacurvia celorlalţi/ nu a mea// căci din mine vorbeau să mă devore/ ca să mă scap de mine şi scăpat am fost// bolborosind mamă şi doamne/ dracului nene.” (Dacă mai eram, p. 58). E aici o lume eventuală, dar atât de concretă, ivită din apercepţii periferice, din bubele cotidianităţii, mucegaiurile dorinţei, noroiul nefiinţei, dar şi şi din metafizica limitată de tavan a unui deşert eschatologic, minimal la rândul lui, căci nimic nu durează, deşi totul e consternant de intuibil. Ritualistica gesturilor e, totuşi, cea care rezistă un timp şi contează mult în efemerul ei: „De ce plângi pătând faţa de masă/ să te sărut sau să schimb faţa de masă// dacă mori visează şi tu ca mine/ închide uşa şi nu mai veni// dă-mi o oală dă-mi ceva/ arată-mi unde să mă prăbuşesc.” (Închide uşa, p. 40). Traiul în comun favorizează neliniştea, aceasta din urmă conduce la angoasă, iar angoasa la chietudine (...). Nu e vorba de „rezolvarea” situaţiei în oximoron sau alt fel de coincidenţă a contrariilor, ci de o continuă înfăşurare în sine a posibilităţilor drastic limitate de care ontologia poetică poate dispune: ea reciclează, de fapt, propria ei „gelatină”, cum zice poetul la un moment dat că ar fi lumina. E un „tot” atât de dens, că poate da şi cu împrumut.
O poezie alien de mare valoare scufundată într-o lume literară şi mai alienată. »
Ion Buzera
(în „Mozaicul”, nr. 6 / iunie 2011)
Pagina şi poezia
« (...) Ionel Ciupureanu procedează printr-un tip de contragere poetică expusă la riscul esenţializării. Este extrem de dificil să scrii poezie bună în numai cîteva versuri, fără să cazi în reţeta formulărilor aforistice; mai mult, reuşind să păstrezi tensiunile unui imaginar scanat dintr-odată şi integral. Această performanţă de combustie şi „vertijul“ vizionar accelerat o dată, şi încă o dată, fără ca autorul să dea senzaţia că se repetă, oferă marca poeziei lui Ionel Ciupureanu.
(...) Ionel Ciupureanu e, prin urmare, un post-expresionist original, care se adînceşte în criza şi convulsiile fiinţei pînă o perforează şi trece dincolo, într-o experienţă simbolică a semnelor schimbate. „Oasele mele inundînd casa“, „ghearele astea care-mi vorbesc“, rana din carne şi sîngele din rană, lumina „gelatinoasă“ şi „bucata de sînge“ (!), organele şi organicul, fiziologicul cu secreţiile lui, spălatul de înmormîntare şi îmbălsămarea mortului, rîcîitul şi fojgăitul, imprecaţiile şi blestemele: toate aceste elemente şi procese infrapoetice, care ar trebui să contureze un peisaj devastat, îşi depăşesc condiţia tradiţional atribuită, comutînd, uimitor, în pozitiv. (...) Jubilaţia în interiorul scenariului tragic poate fi întîlnită şi la Ion Mureşan sau la Cristian Popescu. Dar, în cazul lor, este una a discursului ce proliferează şi se autonomizează, înecîndu-şi mesajul teribil. În Mişcări de insectă, timpii fiind atît de reduşi şi discursul comprimîndu-se, aproape fiecare termen va fi dislocat din utilizarea lui standard; şi făcut să capete cele mai curioase valenţe. (...)
Mişcări de insectă e volumul unui autor matur şi de o frapantă originalitate, ţinînd sus, alături de alţi cîţiva deja omologaţi, ştacheta „nouăzecismului“ poetic. »
Daniel Cristea-Enache
(în „Observator cultural ”, nr. 589 / august 2011)