«(...) Imersie infernală în încâlcitele ecuații ale orfanajului, dar și explorare a metaforelor speculare ale abandonului, Federeii este o carte despre atrocitate. Acut și autentic, persiflând cu ușurință demonizarea programatică și adeseori cabotină a poeziei din urmă, scenariul lui Nicolae Avram urmărește câteva personaje tragice, stigmatizate cu cea mai rea dintre literele stacojii: abandonul. Copii ai nimănui, ei sunt aruncați în brațele-menghină ale Statului. Terminalele lui au nume recognoscibile, umane, dar nu sunt nimic altceva decât mașinării de educat, când educația înseamnă castrare a voinței, ascuțire a instinctelor bazale, ciuntire definitivă a spiritului, luptă pentru supraviețuire: pedagogi, profesori, directori tiranici. Din această perspectivă, instituționalizarea seamănă cu ritualul chinezesc al legării picioarelor: copiii au „șansa” de a fi primiți în societate cu prețul unei mutilări incorigibile. Se învață pe de rost foamea și cum să potolești foamea, violența și cum să nu te prăbușești în vârtejul ei, toate subterfugiile mizere care consolidează instinctul de conservare. Nicolae Avram învie astfel o lume malignă, pe care memoria o îndulcește cu un surprinzător opium nostalgic.

Orfelinatul este un decor al cruzimii în care ființa trăiește – supraviețuiește – după un minimum și un maxim fiziologic; irizările epifanice rare, când speranța e posibilă, vântură zgura aceasta hâdă a realității și o fac acceptabilă. Numai atunci demonia se convertește, crapă măștile belicoase și lasă la iveală o fărâmă de umanitate, repede rătăcită. De aceea, poezia lui Nicolae Avram e un ulei de ricin anevoie de înghițit. Fără să fie demonstrativă ori patetică, fără să strige un trecut traumatic, fără o retorică revendicativă sau măcar vindicativă, poezia sa colează imagini disparate, ca în urma dicteului. Exorcizarea e firească. Exuviul este el însuși o cicatrice, iar cicatricea e urma războiului. Cămăraș, Tatiana, Mărgi, Paulin (poate cea mai complex-tragică figură a cărții), Fonoloș, Carcasă, Simion, Damian, Liliac și Pobeda sunt câțiva dintre acești actanți întunecați, câțiva federei care au învins, deși biruințele lor se calculează după alte scale, fiindcă ei sunt doar „niște viermi de mătase / o afacere profitabilă două kilograme / de gogoși dintr-un gram de ouă”, oameni pentru care s-a inventat o bizară gimnastică a falselor superputeri (...), oameni pentru totdeauna condamnați la o identitate de nevertebrată. (...). Lumea federeilor e o lume de întuneric, iar într-o lume neagră nu poți decât să bâjbâi, ferindu-te cât poți de lovituri.

Un volum pe de-a-ntregul viu, pulsând de un sânge toxic, Federeii e una dintre puținele cărți de poezie nouă care-și țin cititorul în mână de la un capăt la celălalt. Cu un perfect dozaj al tensiunii lirice, fără pudibonderie și fără mistificare, hiperrealitatea poeziei lui Nicolae Avram – fotografia ei netrucată – o plasează în spațiul literaturii de cea mai bună calitate: lucidă, economă, cerebrală. Fără anestezie.»

‹‹‹ Ascunde

« (…) Povestea pusă în versuri de Nicolae Avram nu este doar verosimilă, ci exprimă adevărul necosmetizat din casele de copii ale comunismului românesc. Deseori, povestea dă peste marginile orfelinatului, hașurând grotescul epocii. (…) „Pornografia“ pusă pe seama poeziei lui Nicolae Avram este un eufemism. Expresiile pe care părinții și doamna învațătoare nu ne dau voie să le rostim în public sunt foarte prezente în viața reală. Iar întâmplările subsumate sunt atroce. De cine fugim, de poezia lui Avram sau de adevărul ei? (…)

Scurtele momente de răgaz dintre schimbarea „decorurilor“ sau pregătirea personajelor pentru următorul „act“ sunt de o luciditate izbitoare. Ele readuc cititorul cu picioarele pe pământ. Acolo unde ne punem întrebări.

Una dintre acestea este: de ce ar fi pornografic adevărul poeziei, spre deosebire de roman sau de confesiune? Când Eugen Turcanu îl obliga pe studentul supus reeducării: „Scrie că te-ai culcat cu mă-ta!“ (desigur, el se exprima neaoș!) era vulgar? Pornografic? Sigur că era. Însă era mai mult de atât: criminal. Dacă mulți deținuți politici și-au înfrânt teama și demonii după zeci de ani de la experiment și ne-au lăsat mărturii, înseamnă că e bine sau rău?

Ce respingem mai mult când citim: cuvintele sau realitatea pe care ele o exprimă? „Pedagogul Haxim“ îi bate pe ei. Iar ei se bat unii pe alții. Aceasta era pedagogia aplicată în centrele de reeducare pentru minori. Este a doua corelație pe care am făcut-o automat, citind versurile lui Avram. Același model al pedagogiei sovietice – marca Anton Makarenko, folosit cu succes și în „experimentul Pitești“. Copilul care urlă în somn implorându-l pe „tovarășul educator“ să nu mai dea este bătut în toiul nopții de colegii de cameră, cu pătura în cap, ca să tacă și ca ei să poată dormi. Exact ca la pușcărie. Nici un pic de compasiune, nici un strop de înțelegere. Din când în când, „thrillerul“ este întrerupt de momente de o candoare stranie, cu atât mai impresionante cu cât se întâmplă acolo, în mijlocul mizeriei omenești. (…)

Scrise deseori la persoana întâi, „poveștile“ din poveste sunt verosimile integral pentru că fac parte din același tablou. Poetul nu face decât să vorbească în limbajul micilor „delincvenți“ formați și reeducați de pedagogii școlii de tip Makarenko, așa cum deținuții politici împrumutaseră în anii glorioasei democrații stalinist-dejiste argoul deținuților de drept comun, cu care au avut deseori același traseu penitenciar. Ca și bunele maniere, violența (verbală, gestică) se învață. Mai abitir într-un peisaj concentraționar, așa cum au fost (chiar mai sunt) casele de copii și centrele de reeducare pentru minori. Violența devine mod de viață. (…)

În orice caz, am citit volumul ca pe o poveste, ca pe o mărturie (care poate fi și indirectă, nu de martor-mărturisitor / martir, ci și de martor-spectator), dar și ca pe derularea unei exorcizări de sub puterea demonilor copilăriei și adolescenței în comunism.

Promiscuitatea, ilegalitatea, amoralitatea, vulgaritatea, furtul, corupția la toate nivelele sunt termeni-cheie ai acestei cărți, de o sensibilitate poetică nu doar reconfortantă, ci izbitoare prin realitatea pe care o țintuiește precum o buburuză în insectar. (…)

Volumul de poezie al lui Nicolae Avram este povestea supraviețuitorului care poate privi în urmă cu o oarecare detașare, a martorului unui experiment-timp-regim-epoci-ideologii care, ne convine sau nu, a făcut victime fizice și morale. Este un Poem pedagogic răsturnat.»

‹‹‹ Ascunde

« Întrebarea dacă poezia poate fi realistă s-a pus de câte ori s-a ivit câte un poet mai aproape de tragicul cotidian decât de frăgezimile imaginarului, așa cum ne parvin în atâtea formule lirice. Un posibil răspuns e cartea intitulată Federeii de Nicolae Avram, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2010. Deși deplin format și fără stângăciile pe care alții nu reușesc să le ascundă nici după ce împlinesc o anumită vârstă și un număr respectabil de volume, autorul e puțin cunoscut mediilor literare. (...)

Federeul e numele argotic al unui centru de plasament, situat undeva în Ardeal, pe Someș. Iar federeiisunt locatarii tragici ai acestei instituții de asistență socială, luați de-a valma, copii și educatori. Cartea are arhitectura și toate detaliile unui roman-frescă, încât putem desluși în ea, prin limbaj, prin isprăvile oamenilor, prin gesturi și sentimente, înfățișate într-o pastă verbală de mare cruzime, icoana întregii Românii din anii care precedă căderea comunismului. Coșmarul e descris în optsprezece mici cicluri de poeme, organizate, în general, în jurul unei figuri de federeu, care se lipește de memoria cititorului ca o fizionomie încadrată în medalion. Chiar dacă liricul e reprimat, vocea unui eu profund, rămasă acolo în cotloanele federeului, răzbate dintre rândurile fiecărei pagini. (...)

Primul ciclu poematic ne aduce în față profilul odios al lui Modi, figura generică de călău, ca dintr-un corn al abundenței, revărsată peste tot: în armată, în internat, în orfelinat și azil, în pușcărie, pe șantier. In afara unui singur detaliu fizic, semnificativ totuși, grasul Modi, autorul nu-și bate capul să ni-l prezinte; îl lasă să acționeze în multe feluri, să vorbească o limbă ce degradează omenescul. El, autorul, a trecut prin infernul federeului, a dobândit atributul omniscienței (...). Grozăviile lui Modi, continuă ca într-un climax ascendent, până la finalul ciclului căruia i-a împrumutat numele său. Există, în finalul câtorva dintre grupaje, câte un text cu statut special, așezat în jumătatea de jos a paginii și marcat doar de un asterisc, în loc de titlu. Are rol de reflecție asupra secvenței de infern înfățișate în respectivul ciclu și puterea de sugestie a unui tunet care se îndepărtează, lăsând impresia neliniștitoare că se întoarce iar (...). Prezența sau absența în structura ciclurilor poetice a unui astfel de epilog arată ca Federeii nu e o simplă culegere, ci o construcție meticulos proiectată și regizată din mers, în timpul când se scria.

Al doilea ciclu e organizat în jurul lui Cămăraș, regele muștelor, a cărui personalitate exaltă sângele și cruzimea (...). Porecla i se trage de la un joc cu trimitere eminesciană (Copii eram noi amândoi...), numai că Nicolae Avram își fixează personajul sub o lupă psihanalitică: „acum aleargă prin cameră / după muște e iute de mână / e cel mai iute / prinde muștele de carne / le înhamă la carele sale / din coajă de nuc / le hrănește cu picături / parfumate de sânge / cu turtă dulce / cu firimituri de pâine / uscate / din colțul buzunarelor / păstrate / pentru grasul de modi” (p.11). La Someș e titlul unui alt grupaj, în care câțiva conectori asigură joncțiunea între secvențele narative care fac să-și intre în rol și educătorii (...). Unul dintre federei, Bărăian, scapă vigilenței pedagogice, și „devine tot mai pământiu / sub bulboana în care mai caută / inelul de aur căzut / în apă din degete / subțiri” (p. 18). (...) Relele cele mai mari care bântuie federeul sunt spaimași foamea. Simion, un nou sosit în stabiliment, nu se poate adapta regimului alimentar de aici: „noaptea auzim un ronțăit de șoarece / ce faci, simioane, cu cureaua, e bună? / e bună are gust de șorici, vrei și tu / nu,eu am mâncat săpun. ” (p.105).

Această terifiantă monografie a orfelinatului se compune din texte ce par relatări de la locul faptei, nu reconstituiri, cum, în realitate, sunt. Autenticitatea nu lasă loc, între pereții federeului, iluziilor sau credinței, niciunei valori morale, ci doar suferinței, disperării, vieții anoste. Tragicul cotidian cuprinde crâmpeie dintr-o Românie necrotică, populată de insecte cu chip uman precum directorul Tâmpeanu.

(...) O carte precum Federeii de Nicolae Avram lărgește spațiul fizic, dar și pe cel spiritual-moral al poeziei contemporane, tot mai înclinată spre epos, impune un topos nou, la fel de intens și seducător în oglinzile lui infernale ca acelea create de Ioan Es. Pop, Soviany, Ion Mureșan sau Komartin. Dacă federeilor le lipsește educația, au acces la sacru în virtutea unui simț religios înnăscut. Iar sacrul din spațiul federeului are doar atâta consistență cât să țină ființa în echilibru, să nu-i dea voie să se prăbușească (...). Credem că nu întâmplător, cartea lui Nicolae Avram se încheie cu motivul ubi sum­?, cu care se deschide Antologia orășelului Spoon River a americanului Edgar Lee Masters. Există și în Feredeii un avocat auctorial care îl ia pe cititor de mână și acuză sau apără împreună. »

‹‹‹ Ascunde

« (...) Cu recentul Federeii, Nicolae Avram mi se impune, dintr-odată, ca un poet format și în același timp de o marcată originalitate. Vine cu o lume a lui, translată în mod vizibil din viață în textul poetic, și își valorifică artistic experiențele dure, construind din materialul lor pagini deliteraturizate de literatură proaspată. „Poeme orfeline” le spune Radu Vancu într-o exactă descripție de pe coperta a IV-a și printr-un acord cu condiția vulnerabilă a unor puberi „ocrotiți” (de fapt chinuiți și tocați mărunt) dintr-un cămin ceaușist. Sunt două mari categorii de personaje și, spațiul fiind unul de claustrare, împărțirea e fără rest. De o parte sunt victimele: copiii abandonați de părinți sau chiar orfani, de care are grijă statul eticii și echității socialiste. De cealaltă sunt agresorii și aproape-călăii, nu alții decât educatorii, pedagogii, directorul și uneltele sale, ba chiar mai proletarele bucătărese și spălătorese care fură din greu mâncarea și hainele băiețașilor.

(...) Nicolae Avram pendulează, cu un montaj inteligent, între un prezent al federeilor aflați la dispoziția educatorilor – un prezent optzecist – și unul postrevoluționar, în care aceleași personaje sunt văzute la altă vârstă și într-o libertate apasată încă de amintiri. Prezentul inițial e mai dur, în structura reportericească în care este expus; dar prezentul, așa zicnâd, final se dovedește dureros într-un chip mai profund. Violența scenelor vechi este reactualizată traumatic; memoria suferințelor îndurate nu se mai poate șterge și reseta. Avem mai întâi un tur și un amar turnir al poveștilor, în Federeu (...). Băiețașii își povestesc așadar ceea ce a trăit fiecare până a ajuns la oferlinat. În secvența a doua, de maturitate în libertate, când doi dintre federei se vor întâlni, ei își vor aminti ceea ce au trăit împreună, în spațiul de claustrare „educațională”.

(...) Autorul este suficient de subtil pentru a nu-și încărca volumul cu un discurs eticist subliniind abaterile, deviațiile, ticăloșiile. Personajele vorbesc și își amintesc unele de altele din interiorul unei experiențe individuale și de grup, cu o libertate discursivă ce compensează vechile constrângeri și cazne. Și, precum în situațiile cu vechi colegi de armată care se reîntâlnesc în civilie și își amintesc cu nostalgie de mizeriile de cazarmă și serviciu obligatoriu pentru Patrie (...), apare în Federeii o undă de poetizare a ororilor și de estetizare a violenței. Limbajul soios, de nereprodus, făcând priză cu realitatea sordidă, se vede dublat printr-unul „adăugat” care, ca în proza Hertei Müller, înfășoară poetic brutalitatea scenei. Altfel spus, Nicolae Avram își depoetizează în cod de realism prozastic versurile din Federeii, pentru ca apoi (sau chiar simultan) să schimbe din nou codul, inervând liric proza netă și dură. În toiul unei scene tipice de violență oarbă, în care un educator chinuie un copil fără apărare, groaznicele înjurături pedagogice sunt deodată suspendate, printr-o punere în perspectivă poetică: „plângi, mă, plângi/ mai spune haxim/ pe limba sa/ moartă”. (...)

Dacă federeii sunt niște aurolaci avant la lettre, Nicolae Avram e un poet adevărat care sper să fi ieșit, de acum, la lumina recunoașterii critice și publice. Are forță, expresivitate neostentativă, curaj artistic în dislocarea clișeelor ce tind să sufoce poezia și literatura. Și deține, după cum s-a putut vedea, știința construcției unui poem și a unui volum întreg. Acesta de față nu echivalează cu strângerea la un loc a unor texte disparate, eventual reușite, ci are o miză de proiect coerent și de ansamblu servit prin fiecare piesă.

Cât timp astfel de autori încă apar și se manifestă local, literatura noastră se împrospătează și se regenerează. Câtă vreme astfel de cărți încă își fac loc și își găsesc drumul spre cititorii pe care-i merită cu prisosință, viața de cronicar literar este foarte frumoasă. »

‹‹‹ Ascunde

« (...) Noaptea federeii n-au somn. De cum se stinge lumina în dormitor scot capetele de sub paturi. De la cheliile rase până la sânge se luminează ca de la lună. O vrajă tristă împletește oftările orfanilor ca un păianjen pânza. Fiecare vrea să își spună povestea. Pe Ceanghi l-au găsit într-o valiză pe peronul gării, sugându-și degetul; Zvarici abia a fost salvat de bunici, tatăl său a vrut să-l arunce sub copitele cailor în șopron; pe Bostan, copil din flori, îl născuse o albină; Menghină a fost recuperat dintr-un tomberon, înainte să-l înhațe mâțele; pe Mărgi, cel cu părul ca mătasea cucuruzului, născut în vremea copilitului, mamă-sa a vrut să-l taie cu sapa; Carcasă a fost abandonat la naștere în spital. Pobeda are coșmaruri, strigă prin somn la educator să nu mai dea-n el: „sătui de urletele lui aruncăm / o pătură peste cap și-l lovim / cu saboții de lemn până / amuțește.” (p. 32)
(...) Cartea Federeii este o liturghie neagră a copilăriei. O citești cu tristețe și oroare și ți-e rușine de lume. De lumea în care le e dat să trăiască așa ceva copiilor, care, pentru că n-au fost avortați, nu au fost sugrumați din fașă, au ajuns federei. O carte cumplită despre copilăriile de prisos. »

‹‹‹ Ascunde