Mai rar se ivește ocazia să citesc (mai ales în rândul poeților debutanți) o saga rurală românească autentică. Se pare că Anatol Grosu este unul din puținii autori (după neașteptatul Copci, volumul de debut din 2011 al lui Matei Hutopila) care reușește să vorbească despre viața satului sau, mai ales, despre moartea satului, cu alonja dramatică a unui adevărat Lorca basarabean. Volumul său de debut, epistola din filipeni, publicat la Casa de Editură Max Blecher în 2012, este una din cele mai impresionante povești de copilărie care pot fi citite în spațiul românesc al ultimilor ani. Și asta pentru că alternarea ingenioasă a calmului nostalgic cu momentele expansiv-dramatice (sau chiar cele care arată virtuozitatea de povestaș) lasă cititorului impresia unei lumi pe cât de tristă și mizerabilă, în fond, pe atât de incitantă.

„Și iarăși vă zic: Bucurați-vă” (Flp 4, 4 — 7). Așa începe ceea ce va fi, de fapt, „epistola”. Pentru că Anatol Grosu pare că ar vrea să acopere toate zonele vieții din Filipeni: munca, hrana, relațiile interumane, credința — toate fiind mutilate și traduse mistic de ochiul băiatului necopt, naiv și fantezist: „și credeam pentru că era fioros și pedepsea crunt/ l-a pedepsit și pe vecinul nea’ luca/ tot tâmplar era/ l-a pedepsit cu moartea/ se usca văzând cu ochii n-am plâns/ eu nu eram așa de rău ca el/ nu voi putea fi pedepsit așa de crunt/ eu nici furnicile nu le călcam/ mergeam atent și întârziam peste tot”.

După micile momente biografice, universul Filipeni devine un soi de „plută de piatră”, se desprinde de teritoriile marcate și capătă dimensiunile onirice ale unui Blair Hayes (…). De fapt, întreaga epistolă (iată, volumul lui Anatol Grosu poate fi ușor botezat trans-genuin sub numele acesta) este o panoramare a satului moldovenesc după setările jungiene pentru extragerea memoriilor în starea lor nealterată. Deci, copilul care se roagă pentru Dumnezeul lui „nenica” și care împroprietărește tot ce e al lui „nenica” (conceptual sau comportamental) devine tot mai credibil. Și asta pentru că atât limbajul cât și meditațiile rămân într-o zonă a purității lor infantile (…). Volumul lui Anatol Grosu are însă un înaintaș: Ieudul... lui Ioan Es. Pop. Același discurs dramatic în zonele „de la marginea lumii”, unde vârstele își pierd importanța în fața provocărilor pe care viața le ridică permanent. Până și lecțiile liricii, deopotrivă obscură și ludică, marca Ioan Es. Pop, sunt asumate de poetul debutant (…). Important e însă faptul că, dincolo de influența clară (Ioan Es. Pop, fie vorba între noi, trebuie să fie unul din poeții preferați ai lui Anatol Grosu), epistola… șterge urmele prin vocea proprie, iar debutantul își depășește maestrul odată cu aneantizarea senzației de livresc, pe care Ioan Es. Pop o mai exersează din când în când. Iată câteva versuri-cameleon pentru poetica din „când eram mic, voiam să fiu și mai mic”, transmutată în Epistola din Filipeni logicii evenimențiale: „de paști eram de două ori mai mic/ ceara lumânării mă ciupea/ de degete nenica mi-a spus să păstrez focul cât pot de mult/ s-a deschis ușa/ un fum albăstrui se grăbea să se lipească de cupolă/ bătrânele cântau ceva nedeslușit/ preotul se pregătea să ne citească/ am adormit”.

Ce e de remarcat, din nou, la volumul lui Anatol Grosu? Capacitatea de a surprinde pluralitatea comportamentală, creuzetul mentalităților care compun, de fapt, ruralul românesc actual. Devierile comportamentale devin suportul de construcție a unei lumi cu totul și cu totul autentică. Oamenii, inițial schematizați în jurul unei relații de interdependență absolută între bunic și nepot (de altfel, volumul ar putea fi numit ușor Poeme cu nenica, însă ar exclude, ce e drept, universul extern — atât de important pentru coerența ansamblului) capătă adâncime prin câteva versuri subtile: „și ea era cea mai mare au venit că plângea cel mai frumos/ din filipeni voiau să o facă vedetă/ era o vreme când se căutau vedete care știau să plângă/ vremuri când toți înțelegeau că altceva era fără rost/ vremuri când din lacrimi creșteau știr și lobodă și troscot/ pentru pui pentru găini și gâște”, „pe mine și pe fratele mai mic/ iar eu tăceam chitic cu respirația tăiată/ ei oftau cu tot mai multă poftă se foiau și se zbenguiau în pat a joacă/ pasându-și perna când la unul când la altul/ iar plapuma sărea ca o minge până-n pod/ plângeam în pernă rugându-mă înger-îngerașului/ să mor eu iar părinții mei să fie lăsați/ în pace”.

Mai departe, poemele din epistolă ajung până la a explica procesele de producție autohtone, la a povesti viața satului, fără ca efectul poetic să lipsească, ba chiar mai mult, acesta poate fi găsit din plin în pasajele de maieutică rurală: „pe un măgar din filipeni/ și auzi tunete în sticla lui/ un stomac gol îți crește în cap/ mai mare decât stomacul din pântece/ și golul acela îți mănâncă inima/ tot așa cum golul din pădure i-a mâncat pe lupi/ mâna lui nenica pe umărul tău/ și ochii lui spunându-ți/ „e liniște în sticla mea”// și iarăși zic: [...] cu Dumnezeu — precum cu parașuta/ nici de zburat nu zbori”. O lume întunecată, o lume mai mult a supraviețuirii decât a „bucuriei de-a trăi”, însă o lume unde toate brutalitățile vieții capătă, prin mistificare, o nuanță aproape martirică. Este, în fond, calofilia neagră a ruralului românesc (sau basarabean pentru separatiștii culturali), un pariu sigur în contextul poeziei exclusiv urbane pe care o exersează noul val poetic.

Anatol Grosu își face intrarea în poezia românească într-un stil aparte. Reușește să lase în urmă o tradiție a „mâinii de începător” și își spune povestea fără rețineri. Mistică, creștinism ad-hoc, lamentări sociale fără stridență, de fapt, o discuție despre faptul că „veșnicia s-a născut la sat”, veșnicie care nu are întotdeauna nuanțele cele mai fericite. „De vreo câțiva ani plouă cu vin”, „fiecare pahar parcă ți-l bea altul”, spune Anatol Grosu, cu un cinism aparte. Odată cu parcurgerea volumului, ne este tot mai clar că acel „bucurați-vă!” era mai curând un moment de abandon în toată această debandadă. O lume misterioasă și brutală, de unde — vrei, nu vrei —, odată ce Anatol Grosu te-a atras înăuntru, e greu să ieși fără fracturi conceptuale. Deci, „bucurați-vă!” de un volum ca la carte.

‹‹‹ Ascunde

Ei bine, nici numele lui Anatol Grosu nu l-am prea întâlnit prin topuri, dar, cu toate acestea, tânărul poet a devenit laureatul Premiului Eminescu pentru debut în poezie, care se acordă anual la Botoșani. Adică, cu toate că nu prea fusese alintat de creatorii de topuri, a devenit laureatul unuia dintre cele mai prestigioase premii în domeniul poeziei, dacă nu chiar cel mai prestigios din câte există la momentul de față în România.
Pe Anatol Grosu îl cunosc încă de prin 2005-2006 de la ședințele Clubului Literar de la Uniunea Scriitorilor. L-am reîntâlnit în vara trecută la Școala de Creative Writing de la Orheiul Vechi și, din toamna acestui an, l-am invitat să fie conducătorul Cenaclului Noii Barbari de la Biblioteca „Ștefan cel Mare”. Din capul locului, m-a impresionat voința sa ieșită din comun de a-și lucra poeziile. Pentru el, poezia este ceva care se scrie și se rescrie în permanență, adică este expresia unei munci sisifice, care nu are început și sfârșit.
Pe lângă asta, Anatol Grosu mai e și un om foarte generos cu camarazii săi, fiind mereu gata să le dea sugestii ca să-și îmbunătățească textele, iar asta înseamnă că nu-și percepe colegii ca pe niște concurenți, ci ca pe niște tovarăși de drum. Atunci când e vorba de poezie, Anatol pierde noțiunea timpului, fiind capabil să stea asupra unor poezii de-ale colegilor săi și câte trei sau patru ore. Și toate acestea doar în numele poeziei și prieteniei.
Dincolo de toate astea, cartea sa de poezie epistola din filipeni, pe care a publicat-o Casa de editură Max Blecher din București anul trecut, este unul dintre cele mai scânteietoare poeme apărute în ultimul timp în literatura română contemporană. Poezia sa este o oglindă a ființei interioare a omului Anatol Grosu. Fiecare vers din această carte trădează dragostea sa față de oamenii din Filipeni, în mijlocul cărora a copilărit; trădează tandrețe și căldură umană și un mare regret că acele vremuri au luat sfârșit. Acoladele între care este prinsă lumea din Filipeni este moartea și scurgerea timpului. Chiar și dacă astăzi din universul Filipenilor de altădată nu mai există decât cioburi, poetul îl mai poate regăsi în amintire și în nostalgie. Figura tutelară a acestui poem este nenica, cel care „se supăra când mâncam/ vreo vișină din spatele casei/ știind de slăbiciunea asta a mea/ dacă nu spuneam rugăciunea înainte de toate” și care a murit. Poemul lui Anatol Grosu este și un bocet funerar după oamenii dragi lui, dar și un bocet după copilăria care a trecut. Frapează imaginarul său, ca și capacitatea sa de-a compara lucrurile mici cu lucrurile grave și majore sau oamenii dragi poetului cu niște fructe minuscule: „nenica era/ cât o vișină”.
Una peste alta, îmi amintesc că, prin 2006, după una dintre ședințele clubului literar, Anatol Grosu s-a apropiat de mine și mi-a zis că pregătește o bombă și asta pe vremea când încă nu-l cunoștea nimeni. După cum se vede, bomba aia și e epistola din filipeni.

‹‹‹ Ascunde

Am avut ocazia să-l ascult pe Anatol Grosu, acum câțiva ani, la Sibiu, într-o lectură de la „Zilele Iustin Panța” la care participaseră și tinerii poeți ai cenaclului „Zona Nouă”, condus de Radu Vancu. Vocea lui se reținea imediat prin detașarea de tot ce înseamnă imaginarul românesc mai mult sau mai puțin mizerabilist din ultimii ani. Am fost surprins să constat că violența limbajului, ba chiar și a temelor frecventate de cei mai bonomi poeți tineri de la noi, lipsea cu totul din experiența basarabeanului. Și nu e vorba aici atât de o frondă la adresa congenerilor din România, cât mai degrabă de o formație complet diferită. (…) Nu-mi plac generalizările „regionale” când e vorba de literatură, însă nu se poate să nu constați o infuzie de sânge proaspăt în poezia românească de azi — venită dinspre acești poeți ceva mai îndepărtați de tăvălugul societății de consum și a europenizării cu orice preț, rămași oarecum nostalgici față de o sensibilitate tradițională. Fapt devenit regulă de la moderniști încoace, o doză sănătoasă de „primitivism” — înțeles nu ca simplitate a gândirii, ci ca opțiune conștientă pentru teme revolute — poate echivala cu un mic cutremur, menit să nuanțeze și să revigoreze poezia de imediată actualitate.
(…) dacă în poezia lui Hutopila recuperarea ruralului și a bucolicului era însoțită de o retorică oarecum frustă și disonantă (amintind de peisagistica expresionist-avangardist à la Fundoianu), în Epistola din Filipeni sentimentalismul e la el acasă. Absolut remarcabilă pentru un debutant — și poate de la Ieudul fără ieșire un poet nu s-a mai încumetat s-o facă — e capacitatea de a da relief mitic unui spațiu geografic real. Spre deosebire de Ieudul lui Ioan Es. Pop (păstrând proporțiile valorice, desigur), Filipeniul lui Anatol Grosu n-are nimic claustrofobic. Dimpotrivă. Vazuta prin lentilele naive ale copilului, mica localitate basarabeană devine centru absolut al memoriei și al imaginației, chiar pentru cei nevoiți s-o părăsească fizic (…).
Nostalgia corectată de o fină pojghiță de (auto)ironie însoțește permanent „monografia” poetică a Filipeniului, iar patetismul e îmblânzit de o directețe confesivă ieșită din comun. Scepticismul lui Anatol Grosu față de efectele stilistice căutate e evident în fiecare vers. Imaginarul Filipeniului e cu atât mai consistent cu cât el nu se edifică pe un morman de metafore (poetul ocolește calea cea mai simplă spre mitologizare), ci pe o serie de simplificări: omisiuni cu tâlc, naivități cautate, infantilități pline de miez și de haz. Copilul pentru care „tata nu e tata și mama nu e mama” (modalitate eufemistică de a-și privi statutul de orfan) se maturizează în realitatea mizeră a satului moldovenesc, din care alege să transcrie, însă, doar momentele privilegiate. Epistola din Filipeni e cartea inițierii infantile, în care cele mai aspre aspecte sunt transgresate prin candoare. Iată ce formă iau, de pildă, atât lecțiile moralizatoare, cât și interdicțiile lui „nenica”, substitut de tată și „eminență cenușie” a inițierii: „nenica avea o tâmplărie în spatele casei/ el m-a învățat să bat mătănii/ spălatul pe față de dimineață/ și să mă rog înainte de masă/ se supară când mâncam/ vreo vișină din spatele casei/ știind de slăbiciunea asta a mea/ dacă nu spuneam rugăciunea înainte de toate// cu nenica a fost greu/ aveai de măturat toată ograda/ de făcut ordine în gânduri/ de crezut într-o poveste/ dumnezeul lui nenica era și el un nenica/ ce-i interzicea să mănânce vișine din dosul casei/ înainte de a-și spune rugăciunea/ nenica lui era mai rău/ al meu era mai bun/ nenica lui îi mai interzicea să mănânce carne/ brânză/ îi interzicea să bea vin/ nenica lui în care și eu trebuia să cred”. Astfel de naivități pline de poezie dau culoare volumului și-l transformă într-un manual de metafizică pe înțelesul copiilor. Extrem de dezinvoltă, tocmai din cauza schematizării programatice (multe fragmente par transcrieri ale unor desene naive, în cretă), e relația copil-matur sau chiar copil-Dumnezeu. (…) Nici relația băiatului cu nenica — imposibil de evocat aici în toată complexitatea ei — nu rămâne ne-deconstruită în imaginarul pus pe șotii al lui Anatol Grosu, căci apropierea morții îl transpune pe bătrân în postura de bebeluș numai bun de răsfățat: „nenica în ultimul său an de viață era cât cheia lui/ rugăciunile i se stingeau/ le spuneam eu în locul său legănându-l în palme/ dar nimic nu-l bucura ca acest cântecel de leagăn/ ne-ni-ne-ni-ne-nicuș/ dormi în pace copiluș/ ne-ni-ne-ni-ne-ni-na/ că eu mi te-oi legăna/ vin cu pace cu pâinică/ lingurița-i mititică/ soarele s-a lăbărțat/ lacătul s-a scuturat/ ne-ni-ne-ni-ne-ni-na/ lingurița-i cobza mea/ zbori ne-ni-ca-ne-ni-cuș/ cu mamuța în culcuș/ nenica adormea ca un copilaș/ îl puneam să doarmă în lădița în care îl legănam/ ușor-ușor/ să nu-și ia nenica vânt înainte de vreme”.
Transformarea, aproape pe nesimțite, a cântecelului de leagăn în intonare funebră e simptomatică pentru fuziunea de umor și grotesc, de nerozie copilarească și seriozitate, specifice poemelor lui Anatol Grosu. Căci, în ciuda suprafețelor sale naive, Epistola din Filipeni stă la antipodul edulcorărilor de orice fel. Maturizarea — ieșirea din Filipeni — e descrisă sec și apoftegmatic drept o pierdere crudă a atașamentului față de bătrân: „când am crescut mare nu-l mai iubeam așa de mult pe nenica/ m-am alăturat fiilor și fiicelor lui numai orfanii își iubesc tații/ și Hristos”. Absența concesiilor sentimentaliste în această poezie a sentimentului se vede numaidecât în scriitură: prin refuzul metaforei și neîncrederea în capacitățile expresive ale stilului, Anatol Grosu se alatură, fără să vrea, minimalismului poeziei românești din ultimii ani. Să ne înțelegem, însă: autorul Epistolei din Filipeni nu e doar un Dan Sociu mutat la sat, ci un poet de perspectivă, capabil să scrie poezie sentimentală și metafizică (contra curentului, așadar!) cu mijloace minimale.

‹‹‹ Ascunde

Un debut poetic cu mult peste medie este cel al lui Anatol Grosu: Epistola din Filipeni, Casa de Editură Max Blecher, 2012, 80 p. Filipeni este unul dintre acele numeroase locuri în care nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla nimic, bine situat pe harta noastră interioară, mare cât Europa și dincolo de ea. Un text memorabil despre acest nimic pulsatil, ușor bățos este cel de la p. 57: „nenica s-a născut acolo unde sticlele niciodată nu sunt destul de pline/ unde oamenii lunecă pe galoși în loc să meargă/ unde găinile fac ouă roșii primăvara/ iar greierii sunt muți/ unde morții ies din pământ și vinul se împuținează cu fiecare toamnă/ unde viermii postesc în zilele de vineri/ unde dragostea e vaca cu clopoțel care se întoarce agale abia spre seară/ cu laptele-năcrit în uger/ acolo banii fac rădăcini precum stejarii/ cocoșii-s răgușiți și-au învățat să zboare/ iar războiul se ține zi de zi/ acolo solomon e veșted precum crinii/ Hristos este fântâna cu foc de peste drum/ de unde badea gheorghe ne stoarce de băut/ serile sunt șase, ziua este una/ pietrele sunt sfinte iar casele din lut/ cerul de o șchioapă și nimeni nu te vede/ de-acolo nu se pleacă acolo o scrisoare ne-a încuiat pe toți/ iar străzile n-au nume și nimeni pașapoarte/ țigările-s fumate-n războiul de demult țuica e ca mierea și/ înfierbântă casa când iarna stă cusută cu fața la pământ/ iar magda plânge e însărcinată și părul ei prea scurt/ copiii-s toți de-o șchioapă și triști peste măsură/ acolo-n calendar nu scrie mai nimic/ iar scaunu-i cât masa casele-s paharul în care ca pe muște cineva ne-a prins/ țara asta-i mică nenica este mare/ pe el încă nimeni și nimic nu l-a-ncăput”. Poemele încearcă, după cum se vede, să recupereze o candoare pe care copilul a primit-o direct în plex, la pachet cu un acut, nedislocabil sentiment tragic al vieții, al unei pierzanii înscrise până și în ADN-ul furnicii care circulă prin unele poeme. Ceea ce rezultă, paradoxal, e o epicitate întrucâtva senină, detașată, ritmată, în afara oricărei blazări de „bon ton”, adică de circumstanță.
Dar aceste locuri în care au rodit din plin semințele banalului apocalips de fiecare zi pot fi și populate cu ființe aparte, cum este acest fabulos „nenica”, pe care poemele lui Anatol Grosu îl scot definitiv din neantul de proveniență, unul benign, tolerant și cam anemic. Figura tutelară, dominatoare a cărții (și, poate, a eului poetic) este potențată de o adorație cvasi-mistică sau una care știe să obțină astfel de efecte, dar fără nicio bruscare, ci pe principiul unei repetitivități care acumulează detalii și reface, de fiecare dată altfel, aceeași atmosferă. Fără îndoială că Anatol Grosu că se bazează cu „ingenuitate” și pe un substrat religios-cultural mai mult decât zămislitor: epistola paulină către Filipeni. Pe de o parte, înțelege prin asta că lucrurile se pot oricând întâlni unele cu altele, dar, pe de alta, întreține și implicația că poetul este cel care are datoria de a le ajuta să se găsească: „iubirea lui nenica pentru filipeni era mare/ pentru el moartea era un câștig” (p. 78). În afară de motto-ul foarte explicit, este de remarcat această impregnare subtilă, foarte rar explicită, cu proza biblică, o contaminare ca în vis.
Memoria pusă la bătaie este calmă și melancolică, exersată și șlefuită îndelung, uneori de-a dreptul vivace, prosperă. Anatol Grosu decupează instantenee și le re-poziționează, le „îngrijește”, le pune într-un fel de rame: „la filipeni casele se fac din/ lut, apă, bălegar și paie/ la filipeni se repetă istoria/ acolo s-a pomenit într-o bună zi nenica” (p. 9). Nu lipsește nici captarea dispersiei, care nu poate fi decât la ordinea zilei „ochelarii lui nenica erau mari/ lentilele groase/ nimic nu e la locul lui/ totul s-a împrăștiat/ cam așa s-a smerit nenica” (p. 66). Foarte puțin se manifestă un resort ostentatoriu. Acesta se referă la un fel de autointimidări: „acum dacă aș redeveni copil aș fi cred vreun/ magnat de pe wall street/ aș fi mai practic” (p. 15) sau la cele câteva mișcări nesigure în ringuri străine. Imaginea „finală” care emerge este cea a unui film văzut cu încetinitorul, ca în experimentul evocat la începutul romanului (Punctul Omega) lui Don DeLillo, însă fără nimic horror, dar nici cu vreun pigment melodramatic. Anatol Grosu retrăiește fiecare secvență, în sensul că o poate retrăi oricând, dar are în minte și filmul întreg. E un prezent continuu, care poate fi oricând întrerupt, analizat, ipostaziat: „peștele din iaz ajunge în căldare/ din căldare în castron unde e spintecat curățat și feliat/ din castron pe masă unde se aurește cu făină de porumb/ și se păjește la foc mic în tigaie/ apoi se aduce pe o farfurie mare și se așază lângă mămăligă/ și nimeni să se mire/ de călătoria pe care a făcut-o peștele” (p. 12). Alternarea temporală are rolul unei „setări” cât mai convenabile a percepției, ceea ce înseamnă nu atât recuperarea unor stări, senzații, imagini, cât felurile în care poate ajunge la ele.
Acest poet are o grație dezinvoltă, „incontrolabilă”, în orice caz neprogramată, de maestru ajuns la zenitul puterilor sale artistice: e și puțină îngrijorare critică în această simplă constatare. A asimilat mult și nu a sărit etapele. Nu a „optat” pentru vreunul din modelele care îi stăteau la îndemână, care îi făceau intens cu ochiul și care sunt, cumva, dizolvate în aceste poeme de o stranie simplitate. A vrut să fie în „elementul” lui, adică într-o proiecție (de sine) care îl situează în afara oricărei bănuieli de conformism de vreun fel. E bine că nu se joacă cu darul care i s-a dat. Deși se simte o ușoară influență dinspre Radu Vancu, a înțeles deja că poate fi mai mult decât el însuși.
Fiind vorba despre un autor atât de atent la „rodul care prisosește”, am mai multe motive să cred că Anatol Grosu are ceva dintr-un tânăr Pieter Breugel cel Bătrân al poeziei române contemporane.

‹‹‹ Ascunde

Nu cunosc, în mica și nervoasa noastră lume literară, să existe vreun premiu ai cărui nominalizați ori câștigători să nu provoace, aproape mereu, obiectul unor suspicioase strâmbări din nas și al unor bănuitoare ridicări din sprânceană. Nici Premiul național de poezie „Mihai Eminescu” — Opera prima pentru 2012 nu a scăpat de acest flagel sănătos al contestărilor. Evident că orice selecție făcută de un juriu e discutabilă, întrucât ea vine să consfințească un numitor comun al subiectivităților celor care compun juriul cu pricina. Nimeni, în schimb, n-a prea crâcnit când Anatol Grosu a câștigat premiul cu volumul său, Epistola din Filipeni. Reproșurile aduse premiului s-au coagulat mai degrabă în observarea lipsei de pe lista nominalizărilor a volumului (remarcabil, de altfel) Vântureasa de plastic al lui Marius Chivu. Explicațiile bâlbâite ale juriului de nominalizări ne-au băgat și mai mult în ceață (justificarea fiind că volumul lui Chivu n-ar fi un debut „absolut” — chestiune de-a binelea comică, atâta vreme cât nu poți debuta „mai puțin” ori „mai mult”, iar Vântureasa de plastic fiind chiar prima carte de autor a lui Marius Chivu). Așa încât, „scandalul” odată stins, nimeni n-a mai părut a fi interesat în comentarea justeții de a premia un volum cum e Epistola din Filipeni.
Motivul pentru care receptarea critică în cazul acestui volum a fost mult mai slabă decât mă așteptam constă, cred, în faptul că Anatol Grosu nu oferă aici nimic spectaculos. Volumul său de poeme e „corect”, „cuminte”, bine construit, fluid, fără stridențe ori schimbări bruște de registru liric, însă tema cărții e deja un loc comun. Nostalgia unui rural atemporal, mitic și generos nu mai poate provoca în lector o adeziune estetică absolută. Cartea se constituie într-un șir de rememorări proaspete, ușor — dar vizibil — estetizante, în centrul cărora îl găsim pe „nenica”, o formă arhetipală a omului „supt vremi”, pentru care viața este o datorie din fața căreia nu ai voie să te sustragi. În Filipeniul lui Anatol Grosu, moartea nu este doar un element secundar, neglijabil și acceptat cu seninătate, ci un adjuvant esențial în devoalarea unei contopiri totale între diversele forme ale viului: „în filipeni nu se moare cu una cu două / acolo trebuie să ai nervii tari / ca să mori de tot / nenica era / cât o vișină / niciodată prea mare niciodată prea dulce” (p. 11). Apropierea sfârșitului se trăiește cu precauție și cu o teamă care nu se referă la dispariția finală, ci la „dezordinea” mitică pe care ar provoca-o în peisajul aranjat după reguli arhaice și în trupul măcinat de vreme: „tăticu și-a văzut moartea / ajunsese să nu mai facă gesturi în plus să n-o sperie / ca să nu-l treacă ea prin mașina de tocat / bunelul din el de la nașterea mea se teme de nepoți / rugăciunile lui nenica / i-au format cataracta / și pata de pe plămâni ca să nu respire mai adânc / și să o sperie / tăticu se îmbolnăvește de cum o simte pe aproape / nenica era la imperfect / el murea” (p. 18).
Poetul ne propune un contrast între individualismul urban-nombrilic, teribilist și infantil-arogant și conștientizarea unui statut de metec într-un rural străin și exasperant, îmbibat de tradiții de neînțeles, mistic și de nepătruns. Dacă centrul lumii se resimte, în cartierul copilăriei, ca o izbândă a curajului de a înfrunta monștrii (in)vizibili și permanenți („eram cândva bruce lee // nici o umbră nu trecea prin cartier fără știrea mea / nici o umbră nu îndrăznea să se revolte / eram dictatorul bun eram lenin / cel din centrul capitalei aveam și eu statuie deja / pe la cinci ani / dar nimeni nu știa nimeni nu trebuia să știe / eram singur ca brando din apocalypse now” — p. 14), singurătatea în fața misterului ruralității e o formă a neparticipării, a dezimplicării neputincioase; nu din lașitate, ci dintr-o asumare prematură a lipsei de priză la celălalt real: „o procesiune întreagă pentru mine ca să învăț și eu ceva / nu puteam plânge chiar mă forțam / să nu par suspect / am aflat atunci că și oamenii ăștia au undeva o casă / vegheată de o altă casă / mai mare / de care atârna un clopot gălăgios / clopotul suna tare și maimuța cânta și ea / acolo și plângea odată cu noi / era și un cor și lumânări peste tot / numai eu n-aveam nici una” (p. 19).
Tonul poemelor din Epistola din Filipeni este aproape confesiv; poetul nu face, totuși, apologia subiectivă a unui paradis la scară redusă, ci, dimpotrivă, încearcă să „dribleze” instalarea unui idealism acaparator și neconcesiv prin jonglarea și cu teme dintr-un registru sarcastic-frivol. Oamenii din Filipeni nu sunt arhangheli imaculați, nu sunt înrămați într-un tablou reducționist și perfect, ci sunt dominați de pulsiuni, de obsesii, de afecte, de vicii mărunte. Această umanizare necesară se face printr-o plonjare într-o lume a ironiei mărunte, specifică săteanului gata să justifice orice derapaj banal de la „rânduială” sau să-și camufleze sensibilitatea: „nenica a plâns numai o dată în toată viața lui dar și atunci / că i-a intrat o musculiță / confundându-i ochiul cu un butoi de vin” (p. 29) sau „pe badea gheorghe cernobâlul l-a magnetizat de când s-a întors de acolo / atrage sticle cu tot felul de alcooluri nu mai mănâncă struguri” (p. 53).
Omogenitatea stilistică pe care ne-o propune Anatol Grosu este uneori fisurată de metafore ieftine care produc imagini gratuite, în vecinătatea periculoasă a non-poeziei. Dintr-o prea mare dorință de abstractizare a mesajului liric, poetul recurge la simplificări abrupte, putând da naștere unor scene de umor involuntar care spulberă tensiunea și sobrietatea elegantă exersate în tot cuprinsul volumului: „la nenica în fața casei creștea un prăsad așteptam să se coacă / perele [...] / m-am suit în copac și începusem a le mânca verzi cum erau / după ce-au ieșit din casă nenica și tăticu / și mă strigau / să mergem / am devenit o creangă” (p. 42). Ideea poetică din versurile de mai sus, un fel de laitmotiv al întregii cărți, este aceea a integrării perfecte, a contopirii și a confuziei dintre individual și matricea bine așezată a ruralului, a naturalului în stare pură. Individul își transferă parte din sensibilitate unei lumi pe care o resimte atavic ca fiind a lui, însă pe care trebuie s-o părăsească fizic, lăsându-și nostalgiile și regretele să se desfășoare nestingherite. O mai reușită ilustrare a acestui motiv găsim în următoarele versuri: „lunec pe omăt cu sania / capătul văii e departe / să ieși din filipeni și să nu te mai întorci / așa ca scrisorile pe care le trimiți / pentru că inima ta e ceea ce rămâne / și trupul tău nu vrea să iasă / nicicând din filipeni” (p. 35).
Dacă n-ar fi existat derapajele stilistice despre care am scris mai sus, Epistola din Filipeni ar fi fost un volum reușit. Micile erori nu sunt, totuși, suficiente pentru a decreta că Anatol Grosu a scris un volum prost. Pentru că nu e cazul. Poezia lui e rotundă, scrisă într-o limbă română admirabilă, vag arhaică, livrând cititorului un foarte viu panoptic al esențelor ruralității încremenite în propriul orgoliu existențial. Din Filipeni nimeni nu iese la fel, ne asigură autorul, pentru că lumea pe care o conține are darul de a-ți modifica substanțial concepția despre viață, moarte, despre rostul lor și despre lupta continuă pentru — fie și o simbolică — supraviețuire: „în filipeni nimeni nu se împiedică nimeni nu cade / acolo ulciorul nu se sparge iar vinul nu se varsă / acolo morții beau cu viii laolaltă / fiecare pahar parcă ți-l bea altul” (p. 58).

‹‹‹ Ascunde

(…) referindu-se la așa-numita poezie utilitară, Adrian Urmanov se gândea la implicarea cititorului (de către autor) în text. Totuși, e ușor de ghicit/ înțeles cam pe unde mocnește focul ce întreține criza literaturii douămiiste și post-douămiiste (că doar s-a tot vorbit și scris despre asta). Tehnologizarea în exces nu face decât să întoarcă universul spre ego, provocând, în ritm alert și ambiguu, implozii la tot pasul. Excesul de ego în creația literară este simptomatic pentru sinuciderea literară. Or, parcă intuind aceste efecte nocive, Anatol Grosu a scris o poezie venind dinspre TU, dar nu dinspre receptorul poeziei sale, ci dinspre o lume care nu este propria (sa) lume. A scris privindu-se într-o oglindă convexă, imaginea de sine pierzându-se în aura unui personaj (pentru autor) aproape mitic: nenică. Și, surprinzător, a făcut-o eludând tot ceea ce este postulat ca civilizator, deși vreo două elemente moderne tot își fac loc prin haina eposului rural în care și-a îmbrăcat poezia (mă gândesc la lampa pixar sau la tentațiile meseriilor mai practice).
Pe tânărul poet basarabean l-am văzut și l-am ascultat recitând în timpul Târgului „Gaudeamus” din 2012, chiar la standul la care urma să-mi lansez și eu cartea. Îmi amintesc și-acum timbrul moale dar plin al poetului ca și oprirea mea în loc (într-un soi de contemplare) la auzul unor versuri venite parcă dintr-o altă lume: „ne-ni-ne-ni-ne-nicuș/ dormi în pace copiluș/ ne-ni-ne-ni-ne-ni-na/ că eu mi te-oi legăna/ vin cu pace cu pâinică/ lingurița-i mititică/ soarele s-a lăbărțat/ lacătul s-a scuturat/ ne-ni-ne-ni-ne-ni-na/ lingurița-i cobza mea/ zbori ne-ni-ca ne-ni-cuș/ cu mamuța în culcuș”.
Va să zică, Anatol Grosu poetizează predominant pe verticală, întrucât personajul său devine un soi de referent al sacrului/ sacralității. Dumnezeu însuși este numit nenică, porecla aceasta fiind genericul lumii de dincolo, accesibilă prin rugăciune (o formă de expresie a procesualității morții): „dumnezeul lui nenica era și el un nenica” (pag. 6); „rugăciunile lui nenica/ i-au format cataracta/ și pata de pe plămâni ca să nu respire mai adânc” (pag. 18); „Dumnezeu într-atât îl iubea pe nenica că făcea avioane/ din rugăciunile lui și le arunca/ să zboare deasupra capetelor noastre iar când ploua ele/ se scurgeau/ mă întorceam spre casă cu hainele-n cerneală” (pag. 72). În consecință, autobiografia urmărește un segment aflat în vecinătatea sacrului (copilăria), când lucrurile își preiau semnificația din ceea ce autorul copil consideră a fi evenimentele cheie. Astfel, în timpul înmormântării bunicii, „lumânarea mea ardea cel mai repede/ din fire eram mai stăruitor iar când lumânarea a început/ să se stingă/ bunica nu mai striga nu mai suspina/ atunci pe chipul ei s-a așternut/ o ploaie mocănească” (pag. 21).
Intrarea în sat a unui acordeonist, badea Vasile, este la rândul ei un eveniment cheie în care muzica prinde viață, devine o forță autonomă, iar ochiul copilului devine martorul unei transfigurări de ordin mistic, totul sfârșindu-se cu evidențierea personajului nenică, aici hiperbolizat până la mitizare: „atunci când se auzea acordeonul/ badea vasile dispărea de sub pălărie/ și rămâneau doar mâinile/ și niște degete butucănoase/ care nici nu știu cât de mult/ erau ale lui// el și le frângea/ în fața lui nenica/ altceva era de nefăcut/ toate erau în plus/ în preajma lui” (pag. 33). Cum bine se poate intui, nu este singura dată când trăsăturile personajului prind nuanțe mitice, trimiterile vizând uneori cunoscute narațiuni biblice: „cârja lui era un șarpe văluros și împietrit” (pag. 30). Să nu uităm, parcă vrea să ne spună autorul, că adevăratul personaj din spatele versurilor este cel care dă semnificație, celălalt nenică, cel care își este suficient pentru că își poartă singur de grijă: „când eram mic am visat cum îl/ duceam pe Dumnezeu/ în brațe trebuia să-l apăr de forțele întunericului/ care/ voiau să-L rănească El lumina ca un/ licurici numai că mai tare acum nu-L mai visez/ cred că a crescut și-Și poartă singur de grijă”(Anatol Grosu)
Talentul scriitoricesc al lui Anatol Grosu ajunge la apogeu spre finalul cărții. Sunt acolo câteva poeme superbe, elocvente în modalitatea aceasta de a pastișa universul interior folosind ca model o lume rural-celestă (cam așa cum, într-un alt registru, face Anca Mizumschi în cartea pe care deja am comentat-o aici): „nenica avea o ladă imensă cu lacăt cheia o purta la gât/ (…) anii se scurgeau lada s-a făcut lădiță/ doar lacătul era de două ori mai mare/ nenica în ultimul său an de viață era cât cheia lui/ rugăciunile i se stingeau/ le spuneam eu în locul său/ legănându-l în palme/(…) nenica adormea ca un copilaș/ îl puneam să doarmă în lădița lui pe care o legănam/ ușor-ușor/ să nu-și ia vânt nenica înainte de vreme” (pag. 73).
Poezia ca religie (comenta cineva)? Nu cred că ceea ce face Anatol Grosu este o poezie religioasă, în ciuda titlului cu trimitere precisă. Discursul său nu este tensionat pentru că nu este suficient de personalizat (vorbeam mai sus despre lipsa Eu-lui centralizator), iar mișcarea versificației pe verticală este precedată de o mișcare pe orizontală (dinspre autor spre nenică și, mai apoi, spre Dumnezeu). Așadar, o falsă religiozitate, una mediată de un semnificat cu minusculă spre Semnificatul cu majusculă. Strategia nu este greșită. Fiindcă un astfel de ocol, cel puțin în cartea lui Anatol Grosu, lasă suficient spațiu pentru ca naivitatea copilăriei să poate fi așezată în vecinătatea realității, provocând o pendulare, exact cum spune Claudiu Komartin, „între realitate și nălucire”. Dar de aici până la religie, mai este un pas. De data aceasta, unul asumat complet.

‹‹‹ Ascunde