« Am auzit spunîndu-se că, în destinul unui poet, cel de-al doilea volum publicat are o importanță majoră, pentru că îl confirmă cu adevărat, în timp ce cartea de debut poate fi uneori rezultatul unui moment de inspirație pasager sau poate chiar al hazardului. Aflat la al doilea volum este acum și Radu Nițescu, care, după un debut bine primit de critica de întîmpinare, revine cu o plachetă cu titlu ciudat (Dialectica urșilor, Casa de Editură Max Blecher, 2016) ce îl reacreditează ca pe un poet cu o certă personalitate. Poemele lui, multe fără titlu, combină ingenios tehnica reportajului autobiografist cu un vizionarism de extracție postrimbauldiană, întemeiat pe dereglarea (mai mult sau mai puțin sistematică) a tuturor simțurilor. De aici, aerul lor de stranietate. Căci, deși perfect recognoscibile, lucrurile pe care le evocă poetul au ceva neliniștitor și misterios totodată, par niște ,,corpuri străine” implantate aici dintr-o altă realitate.
O anumită percepție tulbure — o anumită disfuncționalitate a senzorilor — face ca în aceste poeme contururile obiectelor să fie mereu parcă învăluite în ceață, iar viziunile sale se constituie mereu din linii voit nesigure, voit șovăielnice: ,,ce treabă și asta, să nu știi dacă ceața/ vine din Londra sau dinăuntru,/ să-ți întrebi vecinul, nea Petrică,/ spune-mi și mie, afară e ceață?/ Și dacă e, să te bucuri,/ și dacă nu, să te bucuri mai tare” (mică nebună). Aventurile în cotidian ale personajului liric sînt marcate de un fel de amețeală existențială, de o stare permanentă de derută și ezitare, de gesturi aleatorii, ca desprinse din scenariul unei pantomime absurde: ,,E frig și jumătatea ei de covrig/ seamănă cu stația spațială. Mergem aiurea,/ pe nu știu ce stradă, fiecare în/ tăcerea lui, adidași jegoși și sandale mici/ jonglînd prin băltoace, cum se face/ cînd nu mai e nimic de făcut./ Vreau s-o iau de mînă și mă răzgîndesc,/ vreau să fug și mă răzgîndesc, asta e,/ o mică parte din viață te uiți/ cum se schimbă modelul pavajului,/ pentru că n-ai cum să trișezi,/ pentru că aștepți fără să știi/ autobuzul care vă stropește, rupe filmul/ și vă trimite acasă”. Existența la rîndul ei se convertește într-o succesiune de mici întîmplări lipsite de noimă, a căror absurditate este subliniată ostentativ, într-o tentativă de a da cu tifla realității, poetul împrumutînd, de data aceasta, masca bufonului trist care descoperă pretutindeni divorțul dintre lipsa de sens a lucrurilor și nevoia noastră de sens, în care rezidă (așa cum s-a spus) esența absurdului: ,,Închid ochii și-mi spun lăsăm deoparte/ ce ne desparte și creștem găini,/ […] ne vom înțelege din lucruri simple/ ca mișcările degetelor de la picioare./ Nici un copil să nu strige, nimeni/ mami, mami, mă doare burta./ Vom lipsi de la înmormîntările părinților,/ dar vom merge mai tîrziu la cimitir/ să numărăm ciori. Vom atîrna haine/ în curte, același soare să ne usuce/ vara chiloții. Nu știu ce să-ți mai spun/ și mă simt vulnerabil“. Așa cum se poate vedea, absența vorbirii atrage după sine sentimentul vulnerabilității. Căci în poemele lui Radu Nițescu vorbirea tinde să se substituie vieții, existența devine discurs despre existență, iar omul e condamnat să vorbească, chiar dacă n-are nimic de spus sau, și mai exact, tocmai pentru că n-are nimic de spus. Deoarece gîndirea nu mai funcționează, afectele s-au mortificat, iar viața interioară e redusă la o suită de senzații și de percepții elementare: ,,E ora la care obosesc șobolanii,/ mai dau o tură și pleacă acasă./ Un bărbat strigă altuia nu pe acolo,/ e beznă și miroase a pișalău. Bacău,/ în gară. Încerci să respecți dinamica grupului,/ să nu verși pe prieteni cafea./ Puțin mai departe, între marfare,/ o găină fără cap și nici un cîine/ destul de norocos s o observe./ N-o arăți nimănui,/ unele chestii sînt doar pentru tine./ E cum se întreba Bill, un personaj/ dintr-un desen animat, de fiecare dată/ cînd se trezea cu creierul supt de melcii de junglă” (Cred că ăla e cerul). Memoria, la rîndul ei, e grav alterată, astfel încît fluxul vieții lăuntrice a devenit discontinuu, e alcătuit din crîmpeie relativ autonome, între care există mai degrabă tensiuni decît consonanțe: ,,Sînt tot mai sigur că memoria mea are o aerisire mică,/ de beci cu păianjeni prin colțuri,/ pe unde lucrurile cele mai importante se pierd,/ și dacă nu se pierd, oricum se coagulează aiurea” (Cred că ăla e cerul). Viața se va reduce acum la manifestările ei strict biologice sau la o zbatere disperată între veghe și somn: „Ce trist e cînd știi că ei toți așteaptă/ o glumă și toate glumele lumii/ ți se par răsuflate, și patul își/ pierde bruma de elasticitate/ și iar nu dormi, deși te zgîrie/ somnul cu gheruțele lui de puma./ Pereții nu știu nimic, dar știu că acum/ ești legume, și șușotesc între ei/ la interval regulate. Asculți/ și ți se rupe de orice formă de/ posteritate, mai bună ar fi o/ baie cu spumă”. Din acest moment, vorbirea va juca rolul unui ,,confirmator”, devine singura probă a existenței. E însă o vorbire care funcționează în gol, și-a pierdut funcția de comunicare, este incoerentă, tautologică, la fel de șovăielnică precum toate acțiunile personajului liric.
O bună parte din tehnicile întrebuințate acum de Radu Nițescu vin din Bacovia. Și nu e vorba doar de secționarea textului prin rupturi sintactice în secvențe care au aerul unor piese de mozaic, între care nu există o potrivire perfectă, sau de întrebuințarea în exces a unor semne de punctuație (virgule, paranteze), ci și de ceea ce Hugo Friedrich numea cîndva, cu un termen foarte pretențios, ,,funcția de nedeterminare a determinanților”. Este vorba, de fapt, despre întrebuințarea articolului hotărît în locul celui nehotărît (,,jumătatea ei de covrig seamănă cu stația spațială” — în loc de ,,o stație”), procedeu pe cît de discret, pe atît de ingenios. Căci, în acest context, determinarea substantivului face trimitere la un enunț anterior, însă… inexistent, ceea ce creează impresia unei vorbiri monotone și incoerente, fără început și fără sfîrșit. Alteori, Radu Nițescu recurge la procedeul ,,configurațiilor”, despre care vorbiseră teoreticienii grupului oniric, respectiv la aglutinările ima¬gistice șocante, între termeni foarte îndepărtați din punct de vedere semantic, ce urmează logica visului și potențează senzația de ,,irealitate”: ,,m-am gîndit că aici, sus, la monument, ca într-un loc/ din cărțile/ cu elfi nobili, pot să închid ochii și să fac un pact cu magia.// Și dacă vraja locului e doar amintire, am văzut/ parcul aproape gol în care alergam uzi de la un gigant/ la altul, și pe giganți scria ceva (și aici vraja/ nu ajunge)/ sau o caracatiță din origami agățată de oglinda/ unei mașini negre”. Iar prin suprapunerea unor asemenea procedee, în aparență destul de puțin compatibile, poetul ajunge la formula unui vizionarism ,,negru”, din rețetarul căruia lipsesc momentele de iluminare. Lumea lui e un infern trivial și grotesc, care deconcertează prin banalitate. Un infern la scară redusă, în care demonicul și-a pierdut orice prestanță și a devenit la fel de banal ca aspirina. »

‹‹‹ Ascunde