« Nu e niciun secret — poezia înaltă pierde astăzi teren în fața atitudinii cool. De fapt, după ce debuturile anilor douămii au tratat exhaustiv revolta internă și socială (de unde multiplele și diversele denumiri pe care critica le-a exersat vorbind depre ele: mizerabilim, utilitarism, fracturism, vizionarism, minimalism, neoexpresionism, autenticism, biografism, post-industrialism etc.), riscurile pe care trebuie să și le asume un poet care dorește să continue linia expansivă vin din tendința discuției literare de a-i situa demersul în contrast cu noile valuri. Adică, în contextul în care vizionarismul devine astăzi mai mult ridicol (epuizarea totală la începutul deceniului fiind motivul principal), a te apuca de poeme sociale și de „proorociri” apocaliptice — pentru că vizionarismul tinde să se transforme mereu într-un soi de pesimism macro-social — devine un act de curaj. În acest context, în care trend-urile guvernează adeziunea intra-literară și modifică însăși poetica specifică a autorilor (pe de-o parte experimentaliști, pe de alta viscerali, între care se află mereu discursurile „liberale”), dar — atenție! — nu și adeziunea publicului de poezie la creatori, rămân în picioare cu ultimele volume doi poeți „disidenți”: Ștefan Manasia și Claudiu Komartin.

Cel din urmă însă rămăsese cumva în umbră în ultimii ani. Pentru că, deși activitatea sa a fost constantă în revistele literare, Dan Sociu, Ștefan Manasia, Radu Vancu, Dan Coman, V. Leac, Vlad Moldovan și alții au acoperit, prin publicarea în volum, impactul textelor periodice ale lui Komartin. Nu e de mirare că poetul risca tot mai mult până în ziua de azi să fie cunoscut mai curând ca editor de revistă literară (Poesis International), redactor de editură (Max Blecher) și conducătorul cenaclului Max Blecher. Și acest lucru putea fi observat ușor în momentul în care — conștient sau nu, programatic sau nu — critica literară, vorbind despre debuturile ultimilor ani, nu l-a mai situat pe autor între înaintașii vreunui registru specific. Ciudat, pentru că poetul este de ceva vreme unul din cei mai activi în „creșterea” începătorilor într-ale poeziei. Probabil lucrul pe mai multe voci al autorului a distras discuția de la tonul său specific: angoasa neo-modernistă.

Și nu foarte mulți poeți și-au asumat — după ce exponenții douămii și-au concretizat direcțiile — această „nișă”, când oricum tentația postmodernă (a se înțelege ludic, joc conceptual, textual) sau cea minimalistă par încă de nerefuzat. În cazul lui Komartin, urmașii vin din două direcții: visceralii (schizoizii, în termenii lui Mincu — anacronic), care au preluat notele neoexpresioniste din versul poetului bucureștean (combinatorica ce l-ar putea situa lângă Dan Coman) și vizionarii slabi, care au crezut că forța poemelor sociale poate fi reciclată textual la nesfârșit. Însă nici unii, nici alții nu au avut rezultatele acestuia. Iar previziunile lui Al. Cistelecan („dacă poezia română va avea un viitor, îl va avea prin Claudiu Komartin și prin Dan Coman”) apar astăzi — a se înțelege în actualitatea contextuală — speranțe zadarnice. Pentru că actualitatea literară ține tocmai de contestarea registrelor acestora (cel puțin în underground) și revizuirea poeticilor înalte.

Din momentul în care a debutat și până astăzi, Claudiu Komartin a surprins tocmai printr-o metodă multiplă. Pe de altă parte însă, poetul „vedetă” a avut și de pierdut mereu din cauza notelor artificiale: naumianismul evident uneori, livrescul și aerul teatral (iluzia specifică debuturilor 2000) l-au costat pe Komartin credibilitatea în lumea literară, unde a fi autentic se confundă deseori cu a fi detașat. Implicarea emoțională excesivă apare astăzi ca un joc de teatru social, deseori numit cerșetorie (cum i s-a reproșat în mod necinstit în repetate rânduri și lui Dan Sociu). E ca și cum discuția literară a scăpat din vedere importanța aerului confesiv, dramatic pe care l-au exersat mereu poeții tineri în jurul anilor 2000. O scurtă revenire la (spre exemplu) antologia „Generația 2000” a lui Marin Mincu ar clarifica însă lucrurile: mulți au fost, puțini însă mai sunt poeții care au menținut aceste adâncimi lirice constante, nealterate de remodelări textuale.

Cobalt este un exercițiu de menținere a isteriei interne, a nevrozei prelungite. „Poemele în oglindă”, după cum le numea Octavian Soviany în potfața teoretică la volumul Păpușarul și alte insomnii („le spunem « poeme în oglindă », deoarece pentru autorul Păpușarului poetizarea pare să fie un exercițiu narcisistic, iar auto-oglindirea — unica probă a existenței, întrucât în camera cu oglinzi a poetului « a fi » e similar cu « a fi oglindit »”) rămân zona centrală a poemelor lui Komartin. Speculațiile legate de autenticitatea stărilor sunt mai mult naive în analiza literară, unde dacă demersul poetic este corect gestionat, pactul autenticității efective, în absența unei declarații deschise de congruență între text și biografie, poate fi ignorat. Iar în Cobalt, dincolo de auxiliarele tehnice (repetiții, laitmotive), acest ton modern, grav, apare extrem de eficient în economia programului sentimental: „aș vrea să mai pot scrie cum scriam acum cinci, acum șapte ani, aș vrea să mai pot fuma nepăsător și sarcastic în lumina lămpilor de bar ca în casablanca și femeia de lângă mine să fie mai moale ca șalul ei și vorbele să-i ațipească printre pahare și cești […] departe de barurile în care am scris poeme acum cinci, acum șapte ani, departe de barurile de la marginea orașului care își umilește poeții am crezut că trebuie să dai totul pentru poezie am dat totul pentru poezie toate scurtcircuitele romantice pe care nu le-am putut evita ascultă-mă pe mine: / nu da totul pentru poezie joacă-te cu bricheta privește cum trec mașinile bucură-te de singurătatea asta a ta pe care nu dă nimeni doi bani e lucrul cel mai cinstit pe care-l poți face.”.

De remarcat în ultimul volum al lui Komartin este capacitatea autorului de a produce cu adevărat efectul major de poezie. Atât în cadrul discursului confesiv, cât și în mega-poemele social-vizionare din ultimele cicluri, poetul dispune de o forță lirică impresionantă. Alonja thanatică, starea de nevroză și depresie, post-nihilismul și căderea misticii sunt punctele de forță ale lui Komartin: „După atâția ani, ar trebui să fie clar că implicarea nu folosește la nimic, și nici refuzul nu folosește la nimic./ Nihilismul e la fel de inutil ca îmbrățișarea ideologiilor pentru care oamenii se agită dintotdeauna înnebuniți./ Organele artificial nu folosesc pe termen lung la nimic./ Noi, oamenii, am făcut milioane de vorbe și le-am scris peste tot crezând că ne vor aduce împăcarea, dar nici asta nu a folosit la nimic./ Și când scrisul nu a mai fost de ajuns, au început excavațiile.”. Rar mai pot fi găsite astăzi astfel de implicări poetice majore. Iar senzația că autorul încearcă mereu să creeze versuri memorabile este depășită constant de naturalețea cu care, în interiorul volumului, acestea trec de la nivelul intențional evident la maniera firească a poeticii. Cu toate riscurile pe care le presupune astăzi această metodă supradimensională, Komartin pare destul de încăpățânat în propriul demers încât să treacă cu vederea funambulismul acestor formule.

Desigur, există remake-uri evidente și voit disonante, exerciții de livresc și metamorfoze lirice suprarealiste, însă aceste construcții defazate pălesc, asimilate de tonul constant și de aerul major al poeziei. Repetiții (anaforă, epiforă, anadiploză modernistă), invocații și imprecații, toate țin de maniera asumată a lui Komartin. În cazul în care, spre exemplu, „Fericirile” sunt rescrise modernist, scopul major nu stă în punerea în lumină a referințelor culturale ci în negarea acestora, în cheia existențialistă, dramatică și voit teatrală pe care mizează autorul: „cei ce au jelit vor jeli până le vor seca inimile”. La fel de importante sunt momentele de reflexivitate, căci Komartin este, până la urmă, un poet al jocului interior: „Și dacă mă gândesc la creierul meu, nu văd/ lucrarea naturii desăvârșită,/ nu descopăr minunea,/ ci o bordmașină stricată/ dată pe mâna unui imbecil. […] Într-o noapte am urcat pe acoperișul unui bloc/ de 26 de etaje — am văzut orașul scufundat/ și m-am gândit cum ar fi”.

E adevărat, afirmarea poetului Claudiu Komartin a fost încă de la debutul său un act bine ancorat în mainstream-ul literar. Pentru că, din 2003 și până astăzi, textele sale au fost promovate intens de revistele literare centrale, iar lecturile constante l-au adus mereu în față ca pe un poet de impact public. Ceva ce poeticile underground vor trata mereu ca pe o chestiune superficială. Însă, cu toate datele la îndemână, devine tot mai clar că pentru Komartin — într-un fel de exercițiu romantic — calitatea de a fi poet este una inevitabil teatrală, mai mult sau mai puțin intenționată, iar ipostazele lirice capătă adâncime numai prin ridicarea mizelor până la paroxism.

Volumul Cobalt, chiar și prin proiectul prețios și programatic, rezistă tocmai datorită acestei dimensiuni a angajării totale și a lipsei de prudență. Prin această revenire mult așteptată, în perimetrul poeților expansivi, Komartin rămâne unul din reprezentanții de forță. Iar proiectul său literar arată de un deceniu încoace că poezia e o chestiune care mai și trebuie luată în serios. »

‹‹‹ Ascunde

« Despre volumul cobalt, recent apărut la Casa de Editură Max Blecher, țin să spun că este în mod clar cel mai bun dintre cele scrise de Claudiu Komartin până acum. Deși nu mi se pare că ar exista o ruptură între Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic, (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și acest ultim volum, evoluția mi se pare evidentă și se datorează intensificării, asumării mai în profunzime (ca să nu zic până la capăt) a situației sale ontologice mereu condiționată de fisura necicatrizată a eului. Așadar, măștile poetului nu mai ascund o figură, ci o dezvăluie în incapacitatea ei de a se mai lăsa cosmetizată. La autenticitatea în raport cu sine se poate ajunge, deci, nu doar prin eliminarea (ostentativă, cum se întâmplă de multe ori) a tuturor măștilor, ci și printr-un dialog sincer cu ele. Glisarea între numeroasele ipostaze ale aceluiași lucru, ale aceluiași sentiment de surpare iminentă, în cazul de față, conduce spre proliferarea unei energii copleșitoare, venită parcă dintr-o stare de necesitate imposibil de gestionat. Această energie se propagă prin întreg volumul și-i conferă o vitalitate specială. De aceea nu m-aș grăbi să trasez diferențe valorice între secțiunile cărții, deși există în mod clar segmente cu care eu personal empatizez mai mult, comparativ cu altele. De altfel, pot fi descoperite mai multe căi de acces în această carte. Citite împreună, puse în relație, ele conturează o poetică personală, una nu vădit originală, dar asumată complet. Dar asupra acestui aspect voi reveni mai târziu.

(…) În poezia lui Claudiu Komartin există un mai mult al percepției. Pentru a putea fi surprinsă esența lucrurilor, ele nu trebuie doar exagerate, ci și mișcate cu brutalitate, desprinse din inerția lor de aparență și de semnificare: „stele și dinți încleștați/ și lucrurile pe care nu le poți salva/ decât izbindu-le de-un perete” („doar un cântecel pentru autiști”). Acest procedeu e prezent în întreg volumul, dar, abia anunțat în prima secțiune, el devine o marcă în „Poem pentru cei din urmă”, acolo unde se întâlnesc de altfel toate temele și obsesiile cărții. Învingerea inerției de aparență a lucrurilor e și ea tem¬po¬rizată, surprinsă în procesualitatea ei. Astfel, în prima secțiune trăirile sunt mai directe, netrecute prin prisme radical transformatoare. Solilocviul poetului se desfășoară doar sub asediul memoriei și al reflexiilor ei în oglinda clipei de acum. Tușele mai pronunțate (mai violente) dau greutate unui imaginar marcat de senzații volatile și inserții aproape onirice. Dar lumea lăuntrică nu e analogă visului, ci pare „otrăvită” tocmai de eșecul schimbului de esențe dintre realitate și vis: „totuși despre vise nu pot spune nimic am încercat amintiri și/ senzații credeam că le pot muta dincoace nu au ieșit/ decât niște grefe pe care lumea cealaltă (aceasta) le-a/ respins jignită” („ceva esențial despre vise”).

În secțiunea a doua apare mai pronunțată „istoria“ personală. Dar biografemele nu sunt de ordinul evidenței. Ele trec printr-un proces de sublimare ce le conferă o valoare de generalitate. În unele ca¬zuri, Claudiu Komartin le asociază cu anumite secvențe cu semantică proprie, intrată în conștiința lumii prin legenda de la baza lor. E cazul poemului „Copiii din Hamelin”, unul dintre cele mai puternice din carte. El trebuie citit în corelație cu „Ochii lui Emily peste Amherst”, cu mai multe fragmente din „Glasurile” și, bineînțeles, cu poemul „cobalt”. În această zonă e concentrată substanța volumului, în aceste culoare ale memoriei care expulzează spre prezent un timp trăit la limită în proximitatea morții și a nebuniei. Trăirea adevărată e continua reactualizare a emoției ce rupe din trupul celui de acum și îl lasă într-o stare de agonie și perplexitate: „în cele din urmă am înțeles:/ copiii din Hamelin au experimentat/ pe pielea lor un proces de transformare/ fără să fi fost pregătiți pentru asta, din dorința de a se regăsi/ întregi, cu minima certitudine a vieții/ copiii din Hamelin au cunoscut singurătatea drogului nebunia/ și spaima de a fi rătăcit drumul ei au curtat/ poezia maniacă și suicidul într-o zi/ melancolia ne va mân¬gâia ca o mamă” („Copiii din Hamelin”). Acel mai mult al percepției aduce în aceeași vibrație interpretări afective ale unor evenimente și cadre de timp. Inserțiile sociale se dizolvă în metafizic, rana deschisă a eului răspândește aureole întu-necate ce înglobează progresiv ipostazele posibile ale ființei. În „Gata cu strategiile”, una dintre secvențele poemului „Glasurile”, devine vizibilă ipostaza celui ce își asumă toate devierile lumii, toate căderile și depresurizările. Și totuși nimic christic aici. Nici o epatare, nici o îngroșare artificială a vocii (…).

Dacă ar exista în aceste versuri și în multe altele din cartea de față doar o transpunere, fie ea oricât de hipnotică, a suferinței, nu am putea vorbi despre o mare realizare din punct de vedere poetic. Ce reușește însă Claudiu Komartin aici nu ține doar de transpunerea autentică și convingătoare estetic a emoțiilor. Cobaltul, acest mineral care se găsește în cantități infinitezimale în trupurile noastre, este un element fără de care viața nu poate să existe. Așa că tot ce e „posedat” de trăire, toate prezențele și absențele, toate speranțele sau surpările in-terioare e necesar să fie atinse de cobalt. Acest spectru închis e însăși percepția condensată la maximum după ce a străbătut formele subiective ale luminii și întunericului. Cobaltul e o prismă abia vizibilă care aduce lucrurile/ lumile diferite laolaltă, e poezia care ne face „să dârdâim de plăcere”, „cutremurarea stinsă și rafinată” ce mutilează cu tandrețe. „Rândurile către un mai tânăr poet” ce închid cartea fixează într-o formă prozaică poetica lui Claudiu Komartin deja cristalizată prin exemplele de mai sus: „Poezia adevărată e extrem de posesivă și de geloasă pe viață, și de aceea trebuie trăită până la capăt. Asta înseamnă pentru unii terapie, pentru alții haos deliberat, în orice caz imposibilitatea de a ajun¬ge la vreun răspuns (...). Un volum de poezie nu e un pod, ci ceea ce simți cât timp treci pe pod”. Unora, e posibil să le pară acest final drept un adaos inutil, dar e de fapt o formă de prezență a omului în scrisul său fără nici un fel de mască, pentru că, așa după cum am spus la început, acum măștile poetului nu mai pot ascunde o figură, ci o dezvăluie în incapacitatea ei de a se mai falsifica în vreun fel.

Volumul cobalt confirmă entuziasmul cu care a fost primită de către critica literară, acum zece ani, cartea de debut a poetului. »

‹‹‹ Ascunde

« Dacă ar fi să numesc câteva cărți din poezia recentă la care m-aș întoarce peste ani, una dintre ele ar fi, cu siguranță, Cobalt de Claudiu Komartin, publicată la Casa de Editură Max Blecher. Conștient de faptul că poezia pe care o scrie evită epicentrul unui anume gust poetic, fluturat cu prisosință în mediile virtuale, Claudiu Komartin cunoaște și stăpânește toate instrumentele moștenite de la poeții pur-sânge ai secolului trecut, cântărește și porționează toate ingredientele necesare pentru ca poezia lui să rămână puternic fortificată în eventualitatea oricărui bombardament minimalist. Acest lucru se datorează, cred eu, și câtorva mișcări inteligente pe care Komartin le face, cu privire la propria-i imagine livrată public și la modalitatea provocatoare și deloc la îndemână prin care își construiește imaginarul. Arborând neteatral postura unui poet nevrotic, a cărui sensibilitate își are rădăcinile în expresioniștii de limbă germană (îi pomenesc aici pe Trakl și Benn), în detenta vizionară a lui Rimbaud și Whitman, dar și în confesiunea frustă și thanatofobă a Sylviei Plath, Komartin vizitează și recuperează cam toate vocile și manierele prin care „compulsia lui pentru frumusețe” (p. 58) și pledoaria lui pentru imaginație sunt transpuse poetic și existențial. Însă ce frumusețe și ce fel de imaginație sunt problematizate în Cobalt? Ce mecanisme scot la iveală, uneori în detalii microscopice, structurile liminale și contrastante ale universului de cobalt?

Fidel unei asemenea formații intelectuale și asumându-și faptul că energizarea unor poetici deja clasicizate poate provoca antipatia congenerilor, Komartin refuză cu orice preț conformismul modei literare și, dintr-o vădită nesupunere formală, el gândește și creează o poezie de cursă lungă, prin care continuă, pe un fond autentic, tradiția amintită mai sus: „nu ai motiv să te sperii,/ pentru că nu vor vedea apocalipsa/ decât cei care și-au făcut creierul zob/ metodic/ mai degrabă dintr-un impuls practic,/ apoi schizofrenii și autiștii,/ deliranții, toxicomanii, cei care singuri/ se trag înspre mlaștini” (din Poem pentru cei de pe urmă). De aceea, nu vom găsi în Cobalt deviații frapante de la retorica standard a poeziei confesiv-vizionare, ci mai degrabă reformulări ale acesteia, mulate pe convingerea profundă a poetului că „poezia adevărată e extrem de posesivă și de geloasă pe viață, și de aceea trebuie trăită până la capăt” (din Rânduri către un mai tânăr poet). În logica acestei retorici modulate original, Komartin nu spune lucrurilor și stărilor pe nume, ci folosește un tifon imaginar pentru a le exprima. Tranzitând spații, gesturi și mișcări violente, peste care așază un văl stilistic, ca să le atenueze forța și expansiunea, Komartin scrie, fără urmă de sentimentalism, despre sfârșitul iminent al dragostei, al omului și-al poeziei, teme subminate programatic în poezia recentă. De altfel, traiectoria amplă și coerentă cu sine, a viziunilor care alcătuiesc acest univers mutilat, își micșorează și mărește circumferința, pentru a trece, fără fluctuații stridente, de la radiografia corpului psihic și a întâlnirii cu celălalt (în dragoste, moarte și suferință), la investigarea lumii surprinse prin simptomele prăbușirii ei. Astfel, întregul volum este alcătuit dintr-un cumul de spații interne, văzute prin tifonul imaginar de care vorbeam și catalizate de dinamul bolii, pentru ca, la final, acestea să sufere o reală implozie prin supernova care este Poemul pentru cei de pe urmă. Odată spartă retorica densă, aluzivă, care, în primele două părți ale volumului, descompunea lumea în piese mărunte și le analiza prin ochii unui corp psihic afectat de rupturi și dispariții, în Poem pentru cei de pe urmă limbajul este mai abrupt, mai tăios și limpede, întrucât Komartin traversează gradual spațiile psihice ale personajelor sale scindate, pentru a redescoperi discursul capabil să panorameze o lume apocaliptică. În mod inevitabil, acest discurs este contaminat de maniera liturgic-incantatorie a unui misticism care se infiltrează lent și eficace în poezia actuală și care la Komartin își are rădăcinile în marii poeți vizionari („Celor săraci cu duhul nu li se va arăta nimic/ Cei ce-au jelit vor jeli până le vor seca inimile/ Cei blânzi nu vor moșteni mare lucru, fiindcă pe toată întinderea lui, pământul va fi otrăvit”, p. 77), dar și de mecanica lumii ultra-tehnologice, care este derulată progresiv sub lentilă. Chiar dacă versuri precum „Tehnologia a devenit sinonimă cu distrugerea./ Prin urmare, liniile de producție ale Utilajului au înflorit” (p. 75) ar face retractilă empatia unui cititor obișnuit cu rafinamentul stilistic și senzorial din primele două părți ale volumului, ele sunt în tandem cu imaginile apocaliptice pe care le desfășoară, așa încât forma limbajului este, în acest caz, o manifestare adecvată conținutului său traumatic.

Riscurile unei asemenea retorici demonstrative, care își fixează pendulul asupra zonelor tensionate ale existenței, pentru a exploda mai apoi în hiperbole, apar acolo unde sintaxa scăpată de sub control își corupe obiectul și îl decalibrează în versuri precum: „Nu vom sfârși în nici un paradis/ în nici un infern dragostea mea” (p. 14) sau „sunt lumi cu ceruri minuscule și/ sunt lumi fericite/ în care memoria este speranță” (p. 60). Fără să afecteze decisiv tectonica poemelor, aceste scăderi de tonus pot alimenta reticența cititorilor atașați de poezia care dezamorsează stările-limită, le alungă la marginea discursului, pentru a le ironiza ulterior de pe poziții ofensive. Întrucât proiectilul ideatic și structural din Cobalt este încărcat cu emfaza nevrotică și narcisiacă specifică vizionarismului, o astfel de poezie își împarte cititorii în cei care o gustă pe deplin și cei care nu o gustă deloc. Minorele inegalități ale volumului sunt cauzate tocmai de lipsa, pe alocuri, a unui amortizor care să tempereze hiperbola și să o reașeze în circuitul ei funcțional. Probabil, însă, că elanul declamativ este inserat și (auto)ironic de Komartin, iar atunci când nu se împotmolește în versuri precum cele citate mai sus, el conduce la volute expresive de înaltă clasă: „soarele e cobalt când se înalță din trup și strălucește/ peste recife/ și creierul meu tăbăcit pe care se așază/ păsări necunoscute este cobalt/ rezistența la compromis și la neputință/ a fost întotdeaua cobalt/ și frica nocturnă pe care am vrut să o/ bat ca pe un animal încăpățânat/ e cobalt” (p. 59).

Inefabil și izbutit în Cobalt este, pe de altă parte, mecanismul „diapozitivelor mentale”, care însoțesc grafic poemele și care sunt ca niște pelicule prin care transpar zonele poetice dezgolite de suportul lor stilistic. În aceste diapozitive, pe care Komartin înregistrează dinamic mișcarea stărilor și a lucrurilor, este sedimentat întregul univers din volum, aflat sub auspiciul cobaltului, materie care emană o energie constrastrantă, oscilând între negație și asumare, între malign și benign, între demascarea trăirii și ascunderea ei după evantai. Iar acest univers este luminat tocmai de „soarele de cobalt”, care emană, într-o tulburătoare coincidentia oppositorum, atât un imaginar al supraviețuirii (de oricare fel ar fi el), cât și unul al apocalipsei.

Ca să revin la întrebările de la început, ceea ce leagă spațiile interne, expandate într-un teritoriu nocturn, coroziv, purtând amprenta claustrofobiei și a alienării de sine și de ceilalți („Învață-mă să fug din capul meu/ să străbat drumul de la pat la fereastră/ în mai puțin de o noapte/ și înapoi, cu brațele învinețite,/ cu gâtul stors ca o rufă”, p. 25; sau „Vreau să cred când îmi spui/ că va veni cineva/[...]/ să mă-mpingă spre ziua de mâine/ cum duci un cal dărâmat de tristețe/ seara către abator”), de lumea reconstruită prin negativul prăbușirii ei („E târziu pentru aproape orice, inclusiv pentru poezie/ acum când utopia a devenit ceva rușinos”, p. 74) este această căutare compulsivă a frumuseții, pornind din subterane și imaginând scenarii ale dispariției. De fapt, Komartin nu uită în acest volum să-și asume cu maturitate întreaga moștenire poetică pe care nevroticii și vizionarii secolului trecut, cu toții niște „copii din Hamelin”, care „au cunoscut singurătatea drogului nebunia/ și spaima de-a fi rătăcit drumul ei au curtat/ poezia maniacă și suicidul” (p. 47), au lăsat-o acestui mod de a face poezie. Iar câtă vreme „imaginația e cea care durează cel mai mult” (p. 68), iar viziunea își recapătă funcția ei forte și centrală, „refugiul în frumusețe” (p. 72) este încă posibil.

Fără a mă avânta în verdicte cu aplomb, dar ținând cont de vasta și complexa producție poetică a ultimilor ani, Komartin va rămâne prin Cobalt unul dintre puținii poeți care au reinventat puterea poeziei. »

‹‹‹ Ascunde

« (…) Au trecut câțiva ani după Un anotimp în Berceni până când Claudiu Komartin a publicat un nou volum de poezie. Fără îndoială, cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013) era o carte așteptată. Neoexpresionist în primele volume, poetul păstrează linia tematică a exasperării ontice, exersează inserția livrescă și menține stilistica obsesivă a suferinței. Groapa din istoria familiei și lumea ca „goblen cusut de o schizofrenică”, puse în scenă/ în ramă de poemele din Un anotimp în Berceni, erau legate de o poetică a intermitenței. Se adunau roluri, se schimbau măști, se schimbau inflexiuni emoționale. În cobalt, acestea sunt înlocuite nu numai de gestul (emfatic, dar nu mai puțin autentic) al de-mascării, cât, mai ales, de constanța sfărâmării eului. În mod obișnuit, supraviețuirea lui depinde de breșe întremătoare, de pauze de respirație în care se pune/ se schimbă o mască. Dar poemele din cobalt indică o schimbare de atitudine. Refuză replierea. Sunt, toate, ecorșee fără rest și fără întreruperi. Nedescurajate, își asumă, până la capăt, decorticarea interiorității (…).
Nevroza și disperarea care confiscă ființa, fără intermitențe, se pot surpa sub propria lor presiune. În cobalt, poemele riscau să se erodeze în liniaritate tematică și să se rătăcească în autism expresiv. Însă dislocarea eului nu sfârșește în entropie afectivă, ci se cuplează la tema continuității — chiar dacă include o abisală redefinire a vieții și morții. Sau o iradiantă redimensionare a eului, atât în relația lui cu femininul (iubita, mama), cât și în raport cu distanța care îl separă/ apropie de sine sau de celălalt. Interioritatea vulnerabilă și vitală, fragmentată și expansivă, deopotrivă, preschimbă chipul proximității și răstoarnă datele exasperante ale existenței (…).
Continuitatea exhibării eului, cu penumbrele lui thanatice și suferințele lui paroxistice, se sprijină pe spectrul reflexivității. Nu autoînduioșare se prelinge din poeme, ci drama unui acces infatigabil de atenție îndreptată asupra sinelui, în veritabila lui realitate. Nudă. Și aflată sub șocul prelungit al iubirii, disperării, suferinței insuportabile. Reflexivitatea îi conferă o aura (dându-I sens și anvergură), dar și un imbold. Al nealinierii. Sau al desprinderii. E nutritive ontologic și fecundă poetic, sublimând trăirile și recalibrând o expresivitate în care fiziologicul (inimă, palme, gură, sânge, vene) iese din registrul actualității trupești pentru a intra în verticalitatea subtilă a întrebărilor. „Încă mai am momente în care îmi vine să plâng/ de fericire pentru un vers./ Știu că e o prostie./ Oamenii mari nu fac asta./ (…) Și dacă mă gândesc la creierul meu, nu văd/ lucrarea naturii desăvârșită,/ nu descopăr minunea,/ ci o bormașină stricată/ dată pe mâna unui imbecil./ (…) Într-o noapte am urcat pe acoperișul unui bloc/ de 26 de etaje — am văzut orașul scufundat/ și m-am gândit cum ar fi”. (Copiii din Hamelin. unul rămas în urmă)
Forța mărturisirii provine dintr-un amestec de sensibilitate estetă, ironie sentimentală și luciditate necruțătoare, explorate cu frisonul eului pentru care prezentul există ca (re)actualizare a unui timp trăit pe pragul dintre halucinație și moarte. Printr-o neodihnă a asociativității, se caută nodurile dintre interioritate și oniric (ceva esențial despre vise), iar memoria scoate mereu la iveală emoții care, aseptic, ar fi putut rămâne în uitare (…).
Poetica intermitenței, decelabilă în Un anotimp în Berceni, se ordona și în jurul gimnaștilor (i)mobili. În cobalt, unul dintre reperele continuității este chipul copilului — „băiețelul din lună, cu visul lui suspendat/ atât de departe de casă”, copilul „fără memorie”, incapabil să discearnă între bine și rău, dar aflat în metamorfoză. Sau într-un efort de orientare a eului încă neașezat. Pe chipul copilului se reflectă o zonă a temeiurilor în care totul poate lua (încă) o nouă formă. Dar se reface și progresia treptată de la senzație la idee. Ori se articulează limbajul, ce reflectă un imaginar exploziv și grav, totodată, evoluând printre lait-motive și repetiții. În acord cu punctul de fierbere lăuntrică, acestea dau poemelor reperul epurei lor. Însă tot la nivelul stilistic se ascund fisurile câtorva poeme, prin trăiri reglate denominativ și angajamente mentale subminate ideologic.
Dincolo de metabolismul nevrotic, se vede preocuparea poetului de a nu-și extirpa (și) o anumită specie de singurătate – aceea care catalizează viața interioară și care, în loc să se așeze în confortul unei soluții încremenite, nu abandonează căutarea. Chiar dacă împrumută sonoritatea din Cortázar Blues, violența expiatoare din doar un cântecel pentru autiști (…) sau ia forma „excavațiilor” din macro-poemul social Poem pentru cei de pe urmă, căutarea previne intoxicația obsesivă și prelungește dialectic relația dintre prezență și absență. „Aceste poeme neterminate sunt gleznele tale/ și gestul discret de retragere al cotului/ când te așezi lângă mine între perne și caști/ e încă un vers pe care nu mi-l poate lua nimeni// nu am nici un chef să mă adun/ 22 de țigări și nici un gând dus până la capăt / (…) e târziu/ în toată-ncăperea nu a rămas decât forma lăsată/ de corpul tău în cutele cearșafului —/ o parte din respirața ta —/ mirosul gâtului —/ forma sânilor —/ a pubisului/ iar eu te privesc de deasupra patului/ cum zâmbești ca un copil mare și crud/ fără memorie/ fără nici un deget” (Poem de dragoste. Pornind de la un vers de Ilhan Berk). Intensitatea emoției nu e dată de dilatarea ei la nesfârșit. Dimpotrivă. Momentul întâlnirii se păstrează în absența lui, așa cum emoția/poezia poate metamorfoza, la nesfârșit, realitatea.
Realitatea cobaltului este cea a căutărilor unei prezențe — asimilabilă eului, iubirii, adevărului, vieții/morții. Mai presus de toate, a poeziei. E o realitate cutremurată și cutremurătoare, în care (auto)descoperirea îmbină suferința și travaliul mental cu spontaneitatea intuitivă și iluminarea instantanee. Ceea ce e trecut îndeobște cu vederea poate coincide cu un element vital: „soarele e cobalt când se înalță din trup și strălucește/ peste recife/ și creierul meu tăbăcit pe care se așază/ păsări necunoscute este cobalt / (…) și inocența bătrână a poeților care au turnat/ versuri mângâietoare pe care nu mi le pot/ scoate din cap/ e cobalt (…)”
« (…) Au trecut câțiva ani după Un anotimp în Berceni până când Claudiu Komartin a publicat un nou volum de poezie. Fără îndoială, cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013) era o carte așteptată. Neoexpresionist în primele volume, poetul păstrează linia tematică a exasperării ontice, exersează inserția livrescă și menține stilistica obsesivă a suferinței. Groapa din istoria familiei și lumea ca „goblen cusut de o schizofrenică”, puse în scenă/ în ramă de poemele din Un anotimp în Berceni, erau legate de o poetică a intermitenței. Se adunau roluri, se schimbau măști, se schimbau inflexiuni emoționale. În cobalt, acestea sunt înlocuite nu numai de gestul (emfatic, dar nu mai puțin autentic) al de-mascării, cât, mai ales, de constanța sfărâmării eului. În mod obișnuit, supraviețuirea lui depinde de breșe întremătoare, de pauze de respirație în care se pune/ se schimbă o mască. Dar poemele din cobalt indică o schimbare de atitudine. Refuză replierea. Sunt, toate, ecorșee fără rest și fără întreruperi. Nedescurajate, își asumă, până la capăt, decorticarea interiorității (…).
Nevroza și disperarea care confiscă ființa, fără intermitențe, se pot surpa sub propria lor presiune. În cobalt, poemele riscau să se erodeze în liniaritate tematică și să se rătăcească în autism expresiv. Însă dislocarea eului nu sfârșește în entropie afectivă, ci se cuplează la tema continuității — chiar dacă include o abisală redefinire a vieții și morții. Sau o iradiantă redimensionare a eului, atât în relația lui cu femininul (iubita, mama), cât și în raport cu distanța care îl separă/ apropie de sine sau de celălalt. Interioritatea vulnerabilă și vitală, fragmentată și expansivă, deopotrivă, preschimbă chipul proximității și răstoarnă datele exasperante ale existenței (…).
Continuitatea exhibării eului, cu penumbrele lui thanatice și suferințele lui paroxistice, se sprijină pe spectrul reflexivității. Nu autoînduioșare se prelinge din poeme, ci drama unui acces infatigabil de atenție îndreptată asupra sinelui, în veritabila lui realitate. Nudă. Și aflată sub șocul prelungit al iubirii, disperării, suferinței insuportabile. Reflexivitatea îi conferă o aura (dându-I sens și anvergură), dar și un imbold. Al nealinierii. Sau al desprinderii. E nutritive ontologic și fecundă poetic, sublimând trăirile și recalibrând o expresivitate în care fiziologicul (inimă, palme, gură, sânge, vene) iese din registrul actualității trupești pentru a intra în verticalitatea subtilă a întrebărilor. „Încă mai am momente în care îmi vine să plâng/ de fericire pentru un vers./ Știu că e o prostie./ Oamenii mari nu fac asta./ (…) Și dacă mă gândesc la creierul meu, nu văd/ lucrarea naturii desăvârșită,/ nu descopăr minunea,/ ci o bormașină stricată/ dată pe mâna unui imbecil./ (…) Într-o noapte am urcat pe acoperișul unui bloc/ de 26 de etaje — am văzut orașul scufundat/ și m-am gândit cum ar fi”. (Copiii din Hamelin. unul rămas în urmă)
Forța mărturisirii provine dintr-un amestec de sensibilitate estetă, ironie sentimentală și luciditate necruțătoare, explorate cu frisonul eului pentru care prezentul există ca (re)actualizare a unui timp trăit pe pragul dintre halucinație și moarte. Printr-o neodihnă a asociativității, se caută nodurile dintre interioritate și oniric (ceva esențial despre vise), iar memoria scoate mereu la iveală emoții care, aseptic, ar fi putut rămâne în uitare (…).
Poetica intermitenței, decelabilă în Un anotimp în Berceni, se ordona și în jurul gimnaștilor (i)mobili. În cobalt, unul dintre reperele continuității este chipul copilului — „băiețelul din lună, cu visul lui suspendat/ atât de departe de casă”, copilul „fără memorie”, incapabil să discearnă între bine și rău, dar aflat în metamorfoză. Sau într-un efort de orientare a eului încă neașezat. Pe chipul copilului se reflectă o zonă a temeiurilor în care totul poate lua (încă) o nouă formă. Dar se reface și progresia treptată de la senzație la idee. Ori se articulează limbajul, ce reflectă un imaginar exploziv și grav, totodată, evoluând printre lait-motive și repetiții. În acord cu punctul de fierbere lăuntrică, acestea dau poemelor reperul epurei lor. Însă tot la nivelul stilistic se ascund fisurile câtorva poeme, prin trăiri reglate denominativ și angajamente mentale subminate ideologic.
Dincolo de metabolismul nevrotic, se vede preocuparea poetului de a nu-și extirpa (și) o anumită specie de singurătate – aceea care catalizează viața interioară și care, în loc să se așeze în confortul unei soluții încremenite, nu abandonează căutarea. Chiar dacă împrumută sonoritatea din Cortázar Blues, violența expiatoare din doar un cântecel pentru autiști (…) sau ia forma „excavațiilor” din macro-poemul social Poem pentru cei de pe urmă, căutarea previne intoxicația obsesivă și prelungește dialectic relația dintre prezență și absență. „Aceste poeme neterminate sunt gleznele tale/ și gestul discret de retragere al cotului/ când te așezi lângă mine între perne și caști/ e încă un vers pe care nu mi-l poate lua nimeni// nu am nici un chef să mă adun/ 22 de țigări și nici un gând dus până la capăt / (…) e târziu/ în toată-ncăperea nu a rămas decât forma lăsată/ de corpul tău în cutele cearșafului —/ o parte din respirața ta —/ mirosul gâtului —/ forma sânilor —/ a pubisului/ iar eu te privesc de deasupra patului/ cum zâmbești ca un copil mare și crud/ fără memorie/ fără nici un deget” (Poem de dragoste. Pornind de la un vers de Ilhan Berk). Intensitatea emoției nu e dată de dilatarea ei la nesfârșit. Dimpotrivă. Momentul întâlnirii se păstrează în absența lui, așa cum emoția/poezia poate metamorfoza, la nesfârșit, realitatea.
Realitatea cobaltului este cea a căutărilor unei prezențe — asimilabilă eului, iubirii, adevărului, vieții/morții. Mai presus de toate, a poeziei. E o realitate cutremurată și cutremurătoare, în care (auto)descoperirea îmbină suferința și travaliul mental cu spontaneitatea intuitivă și iluminarea instantanee. Ceea ce e trecut îndeobște cu vederea poate coincide cu un element vital: „soarele e cobalt când se înalță din trup și strălucește/ peste recife/ și creierul meu tăbăcit pe care se așază/ păsări necunoscute este cobalt / (…) și inocența bătrână a poeților care au turnat/ versuri mângâietoare pe care nu mi le pot/ scoate din cap/ e cobalt (…)”
Programatică și vizionară, cobalt e cartea unei traume care a făcut ca existența să se confunde cu coarda bine întinsă a unui arc. E expresia implicării totale, pe cont propriu — peste care plutește, convingător, aburul poeziei adevărate. »Programatică și vizionară, cobalt e cartea unei traume care a făcut ca existența să se confunde cu coarda bine întinsă a unui arc. E expresia implicării totale, pe cont propriu — peste care plutește, convingător, aburul poeziei adevărate. »

‹‹‹ Ascunde

«S-a scris deja mult despre noul volum de versuri al lui Claudiu Komartin. Faima poetului douămiist (căpătată de la debutul de-acum un deceniu, cu Păpușarul și alte insomnii), mitologia personală și aura de lider de opinie generaționistă pe care și-a creat-o, ca și, mai nou, abilitățile de manager editorial, traducător branșat și lansator de tineri poeți, justifică acest interes.

Altminteri, receptarea a oscilat între entuziasmele lui Ștefan Baghiu („Cobalt este, probabil, cel mai așteptat volum al anului”) și execuția din cronica lui Alex Goldiș („Cobalt i-ar putea dezamăgi atît pe fanii poetului, cît și pe amatorii de poezie bună în general”), avînd drept medie verdictul anunțat din titlu de Daniel Cristea-Enache („matur și inegal”).

Nu-i vorbă, inegal a fost Komartin de pe cînd era un talent precoce ca, altădată, rimbaldienii Labiș sau Dinescu. Iar versatilitatea sa poetică seamănă întrucîtva metalului favorit, important prin compușii, combinațiile și aliajele în care intră. Nu e prima oară cînd un poet înzestrat își arată afinitățile cu un element chimic printr-un volum sau măcar printr-un poem omonim. Komartin și-a ales ca metaforă definitorie cobaltul așa cum Bacovia și-a ales plumbul, H. Bonciu, incidental, bromul, iar Traian T. Coșovei, nichelul. De ce cobaltul și nu cromul sau tungstenul? ne putem întreba. De ce, adică, un metal de tranziție cu proprietăți discrete, auxiliare? (cele mai vizibile vizează semiconductorii sau industria medicală, dar ele nu par a avea legături cu referințele din volum, culminînd cu incantațiile melo din poemul-titlu: „și cutremurarea stinsă și rafinată pe care poezia/ mi-o mai trezește/ este cobalt/ iertarea tîrzie a mamei este cobalt/ frunza căzută pe luciul apei/ în care prietenul a crezut că-și va găsi liniștea/ e cobalt/nevoia de tine a fost și încă este/ cobalt/ …/ Și cînd îți voi vorbi din nou despre dragoste/ să nu crezi nici un cuvînt/ ochii mei de cobalt îți vor/ arăta/ în acea zi/ totul”). S-ar zice că nevoia de insolitare prin alegerea ca blazon a respectivului element riscă să fie sabotată de irelevanța semantică a acestuia, redus la o funcție decorativă.

Atît admiratorii, cît și ceilați au văzut în Komartin un conservator cu nostalgii moderniste, un neoexpresionist grefat pe un estet baudelairian ce preferă luxul, calmul și voluptatea căilor bătute — riscurilor pe cartea experimentului autenticist. Personal, cred că o reabilitare a stilului artist e binevenită într-o poezie ce disprețuiește farmecul aristocratizant. De aceea, spre deosebire de alți cronicari, am apreciat cruzimile rafinate din Un anotimp în Berceni. E bine că stridențele și exhibiționismele din Păpușarul… și mai puțin din Circul domestic au fost abandonate în Cobalt (cu excepția accidentală a „cascadelor de căcat” de la p. 76). E de salutat faptul că autorul încearcă un compromis între minimalismul basic douămiist și ceremonialurile marii poezii moderne, chiar dacă practică un discurs ca la carte despre damnare, autodistrugere, nebunie ș.cl. („Gata cu strategiile!/ Celui ce vrea să-și facă țăndări capul,/ îi las capul meu// și mă duc”) și își înscenează calofil sentimentele pe toată gama tehnică disponibilă, alunecînd, teatral, în facondă: „Știu că poezia mea nu înseamnă nimic/ decît într-o lume din care tu ești absentă// Am o copită în loc de inimă/ și-un ghem de păr în loc de ficat.// Ce crezi, am căutat-o cu lumînarea?/ Tu la ce te zgîiești, József Attila?” sau în vacuitate emfatică: „Nu mai știu ce leagă omul de om/ (Un pretext în plus ca să sufăr?)”. În definitiv, cîți douămiiști ar improviza eficient un poem de dragoste pornind de la un vers al lui Ilhan Berk („Aceste poeme neterminate sunt gleznele tale”), cîți l-au citit bine pe Kenneth Rexroth și cîți și-ar mai pune un poem sub tutela unui vers din Eminescu („La ce?... Oare totul nu e nebunie?”). Necazul e că nici talentul, nici sensibilitatea cultivată nu sunt suficiente, iar estetismul măștilor nu mai trădează nici un „adevăr poetic” valid; lipsesc din Cobalt și mișcările surprinzătoare ale inteligenței artistice care fac diferența la poeții manieriști. Avem în schimb multă poză studiată, gesticulații narcisice, simulări elegante ale suferinței, cu un deget dus visător la tîmpla înclinată para la posteridad. Experimentele tipografice din texte sunt gratuite, unele versuri sînt afectate de edulcorări diabetice: „Nu vom sfîrși în nici un paradis/ în nici un infern dragostea mea”, „Toate lucrurile care îmi fărîmițează inima/ sunt pe această tavă”, „stăteam pe bancă, lîngă mine ceva sclipea în fîntînă/ oameni treceau, se strîngeau în brațe,/ se despărțeau/ și eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean/ gîndindu-mă că tu trebuie să pleci/ și norii sunt atît de frumoși” etc., iar cele 22 de diapozitive mentale, secvențe de maximum un vers-două, sună a gol (cîteva mostre: „în timpul căderii”, „și printre mîini zbătîndu-se”, „auzisem ceva de un sînge”, „dedesubt”). Există ceva efeminat și languid în acest tip de sensibilitate. Un caracter mai închegat au poemele beatnice, „Copiii din Hamelin”, „Împreună 1000 W” sau „Scrisoare din Bakirköy” și alte cîteva, unde tonul grav, evocator se deschide, stimulat de isprăvi cu prieteni poeți, către confesiuni dezabuzate despre poezie sau contemplări solemne ale istoriei contemporane. Ele dezvăluie un principiu generativ — orgoliul seducției poetice prin manipularea epatantă a unor rețete: „Oricît de sus l-ar ridica, n-au cum să-l ridice/ îndeajuns de sus pentru tine,/ ți-am șoptit în timp ce îți potriveau microfonul/ pentru un scurt survol peste poezia croată contemporană./ Încercai să le deschizi ochii în legătură cu/ eșecurile memorabile ale astronauticii — / Gagarin era istorie/ și Wehrner von Braun era de mult istorie/ …/ Am fumat pe schelă împreună/ Am furat scrumierele din camera de hotel împreună/Ne-am răstit la deștepții care ne vorbeau/ despre sisteme și combinații împreună/ Am cucerit femeile plictisite din frumosul oraș împreună/ …/ Am văzut cowboy croați plesnind de sănătate turîndu- și/ motoarele lîngă un Crist aurit împreună/ Am inventat noi coridoare aeriene și am luat-o pe acolo/ prin piețele și terasele sclipitoare împreună,/ I-am uimit cu educația noastră frumoasă, cu farmecul/ nostru năucitor, am fost două cuțite înfipte în iarbă împreună,/ zvîntîndu-ne la soare,/ înainte să înceapă furtuna”. Din nou, infuzia de grandilocvență în variantă „dandy” strică ansamblul.

Pe acest fundal, Komartin reușește în poezia stărilor inefabile, generatoare de atmosferă interioară, ca în luminosul „O portocală ascunsă sub un prosop alb ca laptele”: „După-amiezele din copilărie în care eram dus la frizer,/cu soarele rotund și alb/ poleind străduțele-ntortocheate,/ reflectîndu-se în oglinzile/ mașinilor urcate pe trotuare într-o rînă,/ soarele ce făcea suportabile pînă și fațadele/ blocurilor de la marginea acestui cartier muncitoresc o/ portocală ascunsă sub un prosop alb ca laptele este/ emoția aceasta pe care o resimt de fiecare dată/ cînd intuiesc pe piele mirosul de loțiune ieftină/ ciudata familiaritate a saloanelor/ scăldate în lumină sintetică”. Asemenea poeme de notație (implozivul „Cînd începi să respiri ca prin pîslă”, litania nocturnă „Ochii lui Emily peste Amherst”, depresivul „Ghicitoare pentru monștri”) ridică volumul peste cota de avarie a damnărilor glossy.

Mult mai spectacular și mai ambițios, dar nu neapărat și convingător este amplul, oracularul „Poem pentru cei din urmă”, dintr-o secțiune finală distinctă de restul volumului așezat sub semnul poeților sinuciși Constantin Virgil Bănescu și George Vasilievici. Alex Goldiș l-a asemănat cu bogzianul „Poem petrolifer”, deși seamănă cel mult cu „Cîntec de revoltă, de dragoste și moarte”. Segmentat în cîteva tablouri, textul evocă o apocalipsă postumană din perspectiva unui eu care-i inventariază sumbru ipostazele, în lungi diatribe ecologist-profetice: „Aici odihnește omul. Puteți admira mîna lui fină./Încercați să nu îl atingeți: nu este mort pe de-a-ntregul./ Nu îl lăsați să vă lingă mîna, atîta așteaptă/ ca să vă muște/ …/ am mîncat toate făpturile întîlnite în cale/ le-am încuiat în grădini zoologice,/ în laboratoare, le-am smuls/colții și ghearele care/ ne înspăimîntau pînă să ieșim din păduri.// Excitați de spectacolul umilirii lor am privit/ pe ecrane uriașe dispariția unor specii/ a căror frumusețe lucra în coduri/ imposibil de reprodus.// Noi, Virusul, noi, cei aleși// Măcelari din tată în fiu și fanatici ai devastării./ (Satisfacția mea că pot scrie asta îi face cu ochiul senil/ bătrînului tartor Céline)”. Pirueta vanitoasă a jocului senil/ Céline e de gust îndoielnic, iar discursul elaborat se diluează demonstrativ, împachetînd reflecții comune în sentențiozități afectate, conduse gradual pînă la finalul fără speranță: „Și plata din ceruri nu va veni, pentru că cerul va fi de piatră/ și va scuipa tot timpul/ cobalt peste cei din urmă”. Suntem, oricum, departe de intensitatea unui Ștefan Manasia. „Rînduri către un mai tînăr poet”, epistola cu titlu rilkean ce încheie, melancolic, Cobalt-ul, împărtășește învățăturile unui „maestru” către un confrate afin, într-o suită de secvențe începută cu „Dragul meu” și încheiată cu „Al tău”. Din considerațiile bine simțite am reținut doar versurile sinucisului Rolf Bossert, care nu sunt, de altfel, despre cobalt, ci despre plumb, și nu tocmai în sens bacovian: „Plumbul e leneș,/ glonțu-i încă pe drum,/ Mai avem timp”. Vorba lui Claudiu Komartin: „Cam asta”. »

‹‹‹ Ascunde

« După expresivitatea titlurilor anterioare (Păpușarul și alte insomnii, 2003, Circul domestic, 2005, Un anotimp în Berceni, 2009), zgârcenia titlului dat ultimului volum de Claudiu Komartin (Cobalt, Casa de Editura Max Blecher, 2013) reține atenția. Pare o propunere de program „minimalist” sau „conceptualist” (de tip Vlad Moldovan & co.), mergând spre muțenie sau ermetism, lucru cumva neobișnuit la un poet precum Komartin, socotit îndeobște un expansiv teatral și un metaforizant prolific.

Desigur, impresia e înșelătoare. Komartin nu și-a schimbat în acest volum în chip radical profilul, n-a devenit un altfel de poet decât era până acum. Cu toate acestea, o schimbare este de găsit aici, cred, și ea constă în decizia poetului de a problematiza cu mai severă atenție propria identitate poetică decât în volumele anterioare.

Poeziile din Cobalt respectă profilul fixat al poetului elocvent, expresiv, de o eleganță ce poate părea căutată, dar care rămâne, nu mai puțin, o probă de forță lirică. Textele (toate textele!) sunt bine construite, dovedind o ingeniozitate metaforică neobișnuită. (…) Komartin are metafora mereu la îndemână, dar nu se lasă niciodată condus de ea. A fost descris, înca de la primele sale volume, ca un poet capabil de autocontrol și ține să nu dezmintă această caracterizare. Chiar și textele compuse prin juxtapunere, prin serii de definiții poetice (…) nu par să piardă vreodată controlul. Komartin este un mare proprietar de imagini, dar nu un risipitor al acestora, și chiar în textele realizate prin înșirarea de definiții poetice proliferante el le ritmează cu pricepere (…). Unii i-au mai reproșat, pe vremuri, acest lucru, dar mi se pare absurd să-i ceri unui fascinat de vizionarism să scrie o poezie „mușchiulară”, autenticistă, după cum nici reciproca nu sună mai bine.

Komartin este un bun constructor de texte poetice și un mare cunoscător de poezie, dar, așa cum am insinuat mai înainte, tocmai acest lucru ajunge să-l facă suspect. Oare nu cumva eleganța și expresivitatea lui sunt semnul unui deficit de „dramă”? Și, încă mai acuzator: oare nu cumva o poezie atât de bine scrisă este o poezie „ușoară”, neproblematizantă, o poezie-ornament, un mod dezinvolt de a vorbi despre orice? Ei bine, volumul lui Komartin dă o replică puternică acestor suspiciuni pe care, nu pot să nu mărturisesc, poezia sa mi le-a mai trezit, de-a lungul timpului. Volubil și imaginativ, capabil să inventeze un peisaj și o stare în doar câteva cuvinte (vezi poemul telegrafic, bacovian, Lemn: „totul învins și trecut./ încet s-a sfârșit și furtuna./ ultimele strigăte sunt din lemn./ peste tot este noapte./ pocitania râde”), poetul părea predestinat harului de a contempla ingenuu lumea printr-o lentilă îndrăgostită (poemele de dragoste sunt, în continuare, numeroase și în acest volum). Însă, în Cobalt, Claudiu Komartin atinge o temă majoră, aceea a locului din care vorbește poetul, a spațiului și rostului poeziei. Iar această temă îi structurează volumul și poezia altfel decât până acum, ducând la consacrarea unei noi cărți de vârf în valoroasa promoție literară a ultimelor două decenii.

În Cobalt, chestiunea spațiului poeziei e una de maximă stringență, imposibil de rezolvat vreodată și imposibil de lăsat din mână. Poezia este, în fond, un neloc, o imposibilitate spațială, creată din refuzul realului și denuntarea utopiei. Komartin este, astfel, unul dintre blanchotienii de nădejde ai generației sale, reluând problema „spațiului literar”, măsurând cu îngrijorare nișa îngustă, aproape disparentă, rezervată pentru scris, în care incape toata poezia lumii, de la Walt Whitman la Blecher și de la Alejandra Pizarnik la Mariana Marin. Tema majoră a volumului komartinian este cea a confruntării între poezie și real, între un obiect și umbra lui de cuvinte. Pentru Komartin, poezia nu e din lumea asta, așa cum nici cobaltul, se pare, nu e un metal care să se găsească în stare pură pe pământ. „Poezia adevărată e extrem de posesivă și de geloasă pe viață, și de aceea trebuie traită până la capăt”, spune poetul în frumosul text confesiv care încheie volumul, „Rânduri către un mai tânăr poet”. Pasajul este, poate, accidental, făcut să justifice mistica destinală a poeziei la care un poet vizionar este obligat să subscrie, dar sensul lui mai adânc este că poezia nu este „viața“ și nici nu aspiră să devină așa ceva, deoarece se socotește menită unei utilități diferite. În altă parte, cu dorința de a se păstra în registrul „serios” proprie unui poet neautenticist, el spune: „Putem face o poezie care să nu dea bir cu fugiții în fața realului fără să cădem în derizoriu“. (Dar dacă „derizoriul” e o formă de a fi „real” în poezie?)

O poezie obsedată de lipsa ei de temei ontologic nu poate fi o poezie răsfățată, plină de optimism și împăcată cu ea însăși. Semnele crizei sunt adânci în Cobalt, și ele țin de un exces de vitalitate animalică, înspăimântătoare („mi-au crescut gheare, copite/ învață-mă să umblu din nou”), de aspirații schizoide („învață-mă să fug din capul meu”) și de tot felul de alte forme de alienație. Poetul se aliază cu sinucigași și „dansează cu fantome”, divorțează de sine însuși și invocă pastile, frânghii, pietroaie în apă, vene deschise. Libertatea de a-și însuși orice postură locutorie în numele unor drepturi neobișnuite de reprezentare dispare, din decență: „Vreau să vorbesc în locul celor ce s-au/ anihilat cu eficiență maximă/ dar nu mai cred ca se poate spune ceva decent/ în numele altora”. Poezia se dovedește incapabilă de multe din miracolele concedate ei prin tradiție, dar rămâne în continuare plină de o speranță dementă, de nimic justificată. Întreaga pendulare între alternative inacceptabile e cuprinsă în excelentul poem „Refugiu”, făcând poate parte din tradiția eminesciano-blagiană a „cântăreților bolnavi”, cu un plus de masochism și renunțând la compensațiile estetizării. Textul începe cu refuzul pretențiilor maximaliste ale poeziei, pentru a le reafirma, deznădăjduit, la sfârșit: „Poate că există un refugiu în frumusețe./ Ani de-a rândul am vrut să cred asta.// Că pot vedea limpede fără să privesc./ Că pot auzi clar fără a fi nevoit sa ascult.// Nu am nimic de spus despre societate./ Nu am avut niciodată.// Credeam că aș putea fi într-o zi eu/ prințul lui Rumi care și-a contemplat sufletul.// Nu știu nimic despre suflet./ Nu mi-am văzut aura niciodată.// Biologia nu mi-a dezvăluit altceva/ decât mutații și procese evolutive.// Un fizician spunea că e posibil ca fiecare gest/ pe care-l începem să dea naștere unei lumi.// Lumi paralele, în care purtăm pălării ciudate/ și suntem fericiți”.

Poetul vizionar descoperă damnarea, mai exact, își vede acum viziunea ca pe o formă de pedeapsă aruncată de sus, cu milă și cinism totodată, de un Dumnezeu sadic, răzbunător și tandru. În șirul „fericirilor” inversate în blesteme, de o stranie forță, în ultimul poem din carte, apare și aceea rezervată „celor din urmă”, care sunt poeții: „Cei ce aduc pacea vor mesteca cenușă, se vor numi/ fiii nimănui// Cei persecutați nu vor găsi loc sub soare/ pentru odihnă și împăcare,// Și nici măcar soarele nu va mai fi zărit decât o dată/ la câțiva ani// Și plata din ceruri nu va veni, pentru că cerul va fi de piatră/ și va scuipa tot timpul// cobalt peste cei de pe urmă”. Poezia nu mai e o stare de grație; strălucirea cobaltului nu mai ia ochii; metalul acesta e straniu și periculos; adică așa cum trebuie să fie ca să merite a fi căutat în continuare.»

‹‹‹ Ascunde

« Am putea să speculăm la nesfârșit conotațiile cuvintelor obsedante ale unui scriitor, cu atât mai mult cu cât acestea, prin simpla lor menționare, mizează pe concretizarea unui univers poetic inedit și cuceritor prin stranietatea sa. Astfel, am putea crede că prin titlul celui mai recent volum al lui Claudiu Komartin, cobalt, autorul fie încearcă să recupereze o tradiție deja impusă de poeții metalelor (Bacovia ori Coșovei), fie se bazează pe o amprentă imagistică prin ale cărei inflexiuni albăstrii cititorul trebuie să-și găsească propria lectură, fie marchează trecerea dinspre o poezie aflată sub semnul carnalului, al sangvinicului, spre o lirică a mineralului, a unei conștiințe meditative, catabatice. Oricare ar fi însă motivația care angrenează mecanismele poetice, putem fi siguri că acest volum reprezintă una din reușitele poeziei actuale, oferindu-ne un spectacol imagistic impresionant care, prin dispunerea tripartită a perspectivei, înglobează o paletă cuprinzătoare de trăiri.

Cele trei structuri pe care se concretizează întregul volum marchează trei registre temporale autonome, dar care converg spre o dimensiune socială unitară. Perspectivele se estompează, culminând în final spre o lirică impersonală, metalică, a unei voci lipsite de trup. Prima parte a cărții, dedicată unei corporalități translucide, din care nu lipsesc inserturile (pseudo)biografiste, este plasată mai mereu într-un registru al trecutului. Imaginile se învăluie în ceață, iar trupurile sunt prezente suficient cât pentru a le remarca absența. Prezentul servește doar ca punct de reper, dar nu generează niciodată materializarea unui discurs dominat de senzorialitate. Totuși, în volumul de față, cititorul nu se confruntă cu o rememorare, deci cu o transpunere autentică într-un registru al trecutului, ci mai degrabă ia contact cu dimensiunile unui trecut latent, definit prin totalitatea scenariilor virtuale care, la rândul lor, concretizează o identitate veridică: „Mi se părea că ceva pândește / sentimentul că viața ar fi putut fi o întâmplare perfectă // când muzica umple căminele celor blânzi celor / cu mâinile calde / așteptam tăcuți lângă pod / /cădea o ploaie de mai/ // am fi putut întinde o mână ceva / (salvatoare) // doi ochi albaștri / discreți și cumsecade // și glasul acela familiar / șoptindu-ți // totul pare atât de firesc / ca întotdeauna când nu cunoști adevărul” (Cortázar Blues). Acest timp al lui ar fi putut fi, sub care este plasat primul capitol al volumului, nu subminează însă percutanța confesiunii poetice. Renunțarea la registrul trecutului dominat de autenticitate în detrimentul unei virtualități identitare se manifestă aici sub forma unui exercițiu de extimitate care înglobează imagini desprinse dintr-un discurs oniric: „În august, imaginile cu mine se voalează. / Mă trezesc, mă ridic din scaunul cu rotile / și ard. Mă gândesc la noi, / cum mergeam alături și nimic nu / ne-ar fi putut atinge / în adânc lacul subteran sclipește / semințele au germinat în tăcere / am putea adormi la marginea lor.” (Imagini de august). Aici-ul poeziei scrise, altădată, cu sânge devine acolo-ul acestei lirici care a obosit să mai sondeze o identitate precară într-un prezent haotic: „niciodată liber niciodată eliberat / de tine nu plânge / ce rost are să plângi e atâta lumină // am fost acolo am încercat să simt” ((doar un cântecel pentru autiști)).

Al doilea segment al volumului, închinat unui prezent straniu, al alienării, care concentrează partea cea mai densă a cobaltului, pendulează între înstrăinarea unei identități biologice și înstrăinarea unei existențe sociale. Fără să se ferească pe alocuri de acordurile patetice, textul configurează o dimensiune extraorganică, atingându-și apogeul prin versul care poate fi lesne considerat cheia de boltă a întregii construcții lirice: „și vom lăsa mașinile să plângă-n locul nostru”. Cu toate acestea, cristalizarea (a se citi mineralizarea) viziunii poetice culminează în ultima parte a volumului, prin desființarea biografismului și, totodată, a dimensiunii biologicului. Trecerea dinspre eu spre acel noi generic se produce brusc, materializându-se în cel mai puternic poem al cobalt-ului – Poem pentru cei de pe urmă. Scrisul, privit ca act al manifestării unei identități creatoare, își pierde puterea confesivă și vaticinară. Sterilitatea la care este condamnat îl obligă să constate declinul unei lumi pe care ar fi trebuit să o salveze. Spre deosebire de volumele anterioare, cu precădere Circul domestic, unde actul (furibund, anabatic al) scrierii servea ca modalitate de îmblânzire a unor forțe extrasociale, în cobalt, scriitura nu mai reprezintă decât un soi de artefact ineficient, un handicap necesar, folosit din reflex pe post de instrument al sondării mecanismelor deficitare ale societății: „Am stabilit cândva o regulă strictă: să ne / devorăm între noi numai în caz de calamitate, / dar și pe aceasta am încălcat-o de prea multe ori. // Cei mai zeloși în distrugere au inventat bresle / și zeități, culte cumplite care să le justifice crimele. // Alții, sub pretextul că lărgesc lumea, au pus dinamită / în toate colțurile ei. // Sârma ghimpată a fost mereu de partea lor / de partea lor cruzimea, organele amputate. // În locul lumii pe care o visasem, un câmp de proteze / în flăcări.” Interesantă este paternitatea înstrăinată a prezentului poem social; această confesiune care surclasează o convenție auctorială preexistentă posedă răceala (metalică?) și impersonalitatea unui discurs asemănător scrierilor sacre. Vocea generică, fără trup, care pune în scenă marele final descinde dintr-un univers al postumanității, al antibiologicului, iar viziunile sale eschatologice nu mai vin să compenseze printr-un contrabalast imagistic, ci doar pentru a pastișa formulele predeterminate ale textelor biblice: „Celor săraci cu duhul nu li se va arăta nimic // Cei ce-au jelit vor jeli până le vor seca inimile // Cei blânzi nu vor moșteni mare lucru, fiindcă / pe toată întinderea lui, pământul va fi otrăvit (...)”. La fel de simplu ca o picătură caldă de sânge prelingându-se de-a lungul tăișului.

Cameleonic și, deci, fermecător prin reconfigurarea unei noi poetici a metalelor, volumul lui Claudiu Komartin impresionează și șochează cu această lirică închinată unei răceli dogoritoare, autorul oferindu-ne prin al său cobalt una din cele mai percutante experiențe poetice ale momentului. »

‹‹‹ Ascunde

« Cu cobalt — o carte fără îndoială mult-așteptată — Claudiu Komartin alege încă o dată să piară sau să supraviețuiască în poezie pe limba lui. Volumul nu produce o ruptură spectaculoasă de atitudine în raport cu plachetele anterioare, ci vine să confere, mai degrabă, o formă decisivă, matură și amplificată expresiv „tuturor scurtcircuitelor romantice” (asumate în cunoștință de cauză și de la bun început) pe care autorul Scrisorii din Bakîrköy „nu le-a putut evita”. Pe de altă parte, însă, sunt de înregistrat — dincolo de orice discuție relativă la refuzul obstinat de a renunța la acrobațiile poetice riscante, executate la mare înălțime — evoluții certe, în măsură să facă din această a patra apariție editorială a lui Claudiu Komartin un eveniment (cel puțin) notabil.

Poate prima dintre calitățile cărții este tocmai forța impresionantă cu care discursul (altfel, puternic culturalizat) scapă — aici mai mult decât în volumele anterioare — capcanelor și autorității tradiției literare. Retoricile damnării, ale experienței negative (înnebunitoare) a unei lumi dezarticulate, care trăiește în (și prin) paradoxuri sau contradicții exasperante, au aici tăria de a se impune lecturii cu forța traumatizantă, autentificată estetic, a unei experiențe-limită a pierderii reperelor. De altfel, terorizantă în cobalt este (și) senzația că asistăm realmente la drama unei conștiințe pe cât de perceptive, pe atât de epuizate emoțional, care caută să își recupereze umanitatea prin (re)construcția la vedere a sensibilității, prin artificiu, prin violentarea — cu o furie rece — a imaginației: „stele și dinți încleștați/ și lucrurile pe care nu le poți salva/ decât izbindu-le de-un perete”. De unde și impresia că scrisul devine un fel de vivisecție, aplicată fără milă (și fără anestezie prealabilă) unei trăiri care se consumă irevocabil chiar pe măsură ce asistăm, citind, la această operaț(iun)e infernală.

Ceea ce este valabil pentru umanitate în Poem pentru cei de pe urmă este valabil și pentru instanța/instanțele de persoana I: sensibilitatea este în pericol de a-și deveni propria capcană. Suntem în același timp „prea sensibili, poate” și „ucigași înăscuți, fără-ndoială”, iar primejdia „înfrângerii” definitive își are sursa tocmai în reculul unei emotivități strivite sub (propria) greutate, simultan hiper-stimulată și amenințată de contrastul și anularea reciprocă, permanentă, dintre extreme: „Am prevăzut atât de clar înfrângerea./ Mâna care ține barosul și acționează armele/ e aceeași mână care poate cânta o sonată/ mult după ora închiderii în/ hotelul ruinat în care se sting/ ultimii supraviețuitori”. Catastrofa finală își găsește, aici, de altfel, echivalentul semantic abia în internalizarea definitivă a inhibiției: „într-o zi, lumea asta o să ne coasă/ gurile cu catgut”, sau: „Nu mai rămâne nimic. În fine, s-a terminat./ Mutter, ich bin Dumm”. Or, coerența conceptuală a volumului constă, cred, tocmai în traducerea izbutită, la niveluri progresive de reprezentare (de la intim la social/global), a acestei spaime ascunse și sfâșietoare a pierderii umanității, a abilității de a simți. Eșecul conștiinței de a reduce „nebunia” (nonsensul general) la „ritmuri cunoscute”, confuzia în fața naturii deconcertante a ființei alcătuiesc conglomeratul halucinant, nociv, malefic (și sublim deopotrivă) pe care elementul-simbol ce dă titlul volumului (cobalt — sau Kobold, „spirit rău”) o indică, poate, în modul cel mai pertinent.

Dincolo de reușita per ansamblu a modalităților de expresie, inegalități estetice există, într-adevăr, între prima secvență (cea a poemelor „de dragoste”) și următoarele două. Nici aceasta flagrantă, însă: poeme ca Shadows, 30 iulie. Poem de dragoste, Când începi să respiri ca prin pâslă, Ceva esențial despre vise, Încercăm să convingem nebunia pot cel puțin atenua, cred, verdictele critice severe acordate acestei primei părți. Următoarele — cu poeme precum Ochii lui Emily peste Amherst, Scrisoare din Bakîrköy, 22 de diapozitive mentale, cu cele din suita Copiiilor din Hamelin și cu extrem de (macro-)Poem pentru cei de pe urmă (o secțiune în sine, de fapt, care ar avea și singură puterea de a „salva”, la nevoie, întreaga întreprindere) — fac, probabil, din cobalt, cel mai bun volum al lui Claudiu Komartin de până acum și o carte asupra căreia merită revenit. »

‹‹‹ Ascunde

« Istoria maculării câte unui scriitor nu e o chestiune recentă în viața literară românească. Se cunosc cazuri celebre de autori care au suferit înfrângeri (fie și simbolice) ca urmare a nesațului demolator al câte unui aflător-în-treabă, deseori mascat sub pulpana comodă și ipocrită a pamfletului. Nu insist asupra procedeelor (extra-)literare care au contribuit de-a lungul timpului la astfel de procese infame de intenție, însă recent mi-a atras atenția o notă răzleață, pe un blog oarecare, unde se făcea referire la cel mai recent volum semnat Claudiu Komartin, intitulat Cobalt.

Autorul „recenziei” își baza verdictele ferme și, evident, negative nu pe o eronată lectură a cărții pe care o lua în discuție, ci pe desele referințe la niște versuri care, de fapt, nu existau în carte. Autorul acelui textuleț, preluând fără discernământ rânduri care doar i-au fost atribuite lui Komartin (de către un site specializat în bombardarea – nu fără talent – a unor scriitori considerați „indezirabili”), dar care nu se regăsesc în volumul supus judecății, făcea astfel, într-un mod involuntar și cu atât mai ilar, dovada completei sale ignoranțe. Chestiunea ar fi rămas, pentru mine, izolată, dacă nu m-ar fi izbit, pe de o parte, mirarea că un ins oarecare se poate exprima atât de ritos despre o carte pe care a făcut dovada clară că n-a citit-o, iar pe de altă parte gustul amar că un volum bun de poezie poate rămâne, în mintea unora dintre cei care vor să-l parcurgă de la cap la coadă, îmbibat în zoaiele resentimentare ale unei critici de „blog”.

Am simțit nevoia să fac această introducere nu pentru a-mi justifica părerea majoritar pozitivă pe care o am despre cartea lui Komartin (ca și cum aceasta ar fi trebuit neapărat să se nască într-un fel compensator, dintr-o nevoie de echilibru critic), ci pentru că mi se pare descalificant pentru oricine să emită judecăți de valoare în lipsa, elementară, a lecturii cărții pe care vrea s-o disece. Să vorbim, deci, cu cartea deschisă în față.

Cobaltul lui Komartin continuă o tradiție personală a poetului. Am apreciat întotdeauna singularitatea acelor scriitori care au simțit că vocea lor își găsește tonalitatea perfectă nu prin alinierea la trend, ci prin apăsarea energică a pedalelor proprii, prin conștiința lipsită de ego a locului personal într-o generație din care, paradoxal, însăși nealinierea la regulile nescrise ale mizerabilismului pare o evadare de la valoare. Cu toate acestea, nu se poate nega tonul soft-apocaliptic al poemelor din Cobalt, încrucișate cu o aproape infantilă nevoie de protecție domestică, în decoruri banale în fond și spectaculoase în semnificații. Lumea lui Komartin din Cobalt e dezabuzată, e tandră dintr-o moleșeală existențială, e abulică și neînchegată, însă ea se circumscrie perfect unui imperativ al donquijotismului pueril și înduioșător, al unei demisii de la forța care „makes the world go round”: „Poate să vină dragostea sau iarna atomică, de-acum îmi e totuna” (p. 9).

E drept că, spre deosebire de Circul domestic și de Un anotimp în Berceni, în Cobalt senzațiile nu mai parcurg un drum previzibil (așa cum se desfășura, de pildă, furia din poemele cu tătuca), ci se amestecă haotic în tablouri ininteligibile scenografic, dar omogene conceptual. Comparațiile explicite dinamitează deseori finalurile poemelor, atribuindu-le o subtilă valență programatică: „Vreau să te cred când spui / că va veni cineva / cu un zâmbet perfect / și cu gesturi definitive / o insectă cu suflet de doică / să mă-mpingă spre ziua de mâine / cum duci un cal dărâmat de tristețe / seara către abator” (p. 26). Se creează premisele unei despărțiri, se mâzgălește conturul unei rupturi resimțite ca recompensă, nu ca supliciu: „și chiar animalele se trăgeau mai încolo rănite / și sângele lor se scurgea mereu în altă direcție / decât sângele meu” (p. 30). Remarc, în schimb, o anume concesie făcută speranței (sau îngrijorării?) legate de nașterea unei lumi în care suspinul, disperarea și suferința vor fi transferate în mod convenabil mașinăriei universale, hi-tech, rece și eficientă în gestionarea slăbiciunilor: „când nu vor mai fi cheltuieli și moartea va face restul / o să vorbim prin scânduri o să ne spargem de râs / și vom lăsa mașinile să plângă-n locul nostru” (p. 36-37). Emoționante sunt poezia „Scrisoare din Bakirböy” și poemul în proză „Rânduri către un mai tânăr poet”, adevărate ieremiade virile și dovezi ale unei lucidități duse până la autoflagelare.

S-a spus despre Cobalt că ar fi cel mai așteptat volum de poezie al anului. O fi fost, însă modul acesta de a evalua critic poezia din el mi se pare greșit, întrucât nu poți suprapune liricii dintr-un volum expectanța ta filtrată prin imaginea pe care o ai despre autorul versurilor. În ceea ce mă privește, rămân la ideea că, dincolo de mici derapaje romanțios-desuete („mâinile și picioarele noaste / incredibile / inventând lumea”), Cobalt este volumul de maturitate al unui autor care, în ciuda contestărilor furibunde (care au, de cele mai multe ori, alte motivații decât reproșul adus liricii lui), și-a consolidat fără drept de apel (alături de Vlad Moldovan și Andrei Dósa) locul meritat al unuia dintre cei mai buni poeți ai generației lui. »

‹‹‹ Ascunde

« Pentru Claudiu Komartin, poezia este frumusețe devastată de oameni. Dar frumusețea nu este doar un concept extraneu, un soi de esență din afara lumii pe care unii o captează pentru a o vinde în flacoane executate artistic. Nu, ajunge atâta mistică & parfum. Pentru poet, frumusețea este ceva ce lucrează în om, un alt fel de război cu particulele elementare care alcătuiesc lumea noastră interioară.

Marele poem al volumului Cobalt (…) este cel final: „Poem pentru cei de pe urmă”. Rar se scriu poeme ample (aproape 250 de versuri) de o valoare ridicată în literatura unei țări, iar poemul lui Komartin este una dintre raritățile acestui timp în care poezia trebuie livrată în doze mici cititorilor împătimiți pentru ca atenția să le fie captată. În fond, cred că atenția majorității nu ar putea fi atrasă decât dacă poezia ar sucomba deodată, în totalitate. Un Holocaust al versurilor.

Mi-amintesc că E. Cioran spunea undeva că poemul-fluviu este o aberație, dar uneori abia abnormul atrage atenția. Înțeleg și nemulțumirea lui Cioran (poemul scurt, concentrat poate spune mai mult decât cel epic și nu consumă timpul lectorului de ocazie), însă un poem precum cel scris de Komartin este epitaful-poveste al unei lumi care a trăit inclusiv din poezie și din reprezentarea acesteia despre lume. Este, dacă vreți, un autodafé al poeziei însăși, cu tot cu reprezentarea ei despre lumea închisă în boala devastatoare care o face să moară: ignorarea propriului suflet și a spiritului care a născut-o. Poemul de final de lume al lui Komartin stă sub semnul soarelui negru al melancoliei: un alt El Desdichado („Sunt negurosul — văduv — acel neconsolat...”) percepe pragurile noii realități ca pe o hecatombă a lumii care adoră să ucidă și să moară: „Cu noi începe și cu noi se sfârșește. Cu noi, cei blânzi și letali,/ stivuiți după religie, gen, rasă. Țepeni/ dar mândri de arta și de ororile noastre/ din care a rămas doar atât: o carcasă”. Un plâns subteran traversează, ca Styxul, acest poem care plimbă versuri halucinante prin carnea noastră obosită de dezmăț și experiențe-limită. Este un poem-limită, o voce a demnității rănite, din rasa celor pe care T. S. Eliot le-a scris între cele două războaie mondiale când spiritul obosit al Occidentului sucomba sub loviturile armelor, iar profeția lui Spengler părea să se fi împlinit.

De altfel, poetul lucrează în contiguitatea (și continuitatea) marii poezii printr-un apel permanent la poemele fondatoare ale modernității: Whitman a văzut primul viermele în fruct, dar la ce bun? Megatone de vorbe și de fraze scrise au fost aruncate peste lume, ca un sarcofag despre care s-a crezut că va înveli boala, dar boala a fost mai tare: „AM PREVĂZUT ATÂT DE CLAR ÎNFRÂNGEREA. Mâna care ține barosul și acționează armele/ e aceeași mână care poate cânta o sonată/ mult după ora închiderii în/ hotelul ruinat în care se sting/ ultimii supraviețuitori.// Și mâna care stabilește programul de lucru al morții,/ cea care porționează pentru toți suferința/ e aceeași mână a cărei gheară a scris/ In my beginning is my end.” T. S. Eliot, tocmai el, convocat la acest măcel sepulcral — iată o modalitate patetică a poetului de a convoca spiritul unui mare poet, cel care a scris deznădăjduitoarele poeme din „Patru Cvartete” și din „Țara Pustie”. Ipoteza e tulburătoare — să o luăm o clipă în calcul, chiar dacă Eliot este cel care și-a exprimat până la capăt speranța într-un reviriment al umanității: „We must keep alive aspirations which can remain valid throughout the longest and darkest period of universal calamity and degradation.”

Poemul simfonic al lui Komartin ar merita o analiză amplă, structurat cum este într-un registru atonal, cu repetate plonjeuri în comentariu și glossă, suflu ultim al unei mari renunțări, tocmai din dragoste. Dar aș nedreptăți poemele de dragoste ale lui Komartin, cele în care își ia răgazul să trăiască un sentiment uman, prea uman, fără acea platoșă a distanțării, a impersonalizării care susține vocea din poemul susnumit. Nihilismul, „la fel de inutil ca îmbrățișarea ideologiilor”, este reprimat și etanșeizat într-un vers solitar care este marca poemelor din debutul cărții: „Și eu rămas aici, cu mâna înțepenită pe clanță.” Este Komartin în starea sa poetică naturală: refuză să deschidă o ușă pe care majoritatea ar intra, nepărăsind locul unde viața refuză, la rându-i, să părăsească poezia. Se spune că, deși fac gestul preterițional al comunicării, poeții spun adevărul. „Mint”, tocmai întrucât nu comunică decât nălucirea halucinantă a adevărului. Komartin este unul dintre acei rari poeți pentru care poezia este o îndârjire a vieții netrucate împotriva vieții proaste, turnate în tipare urâte de corifeii vieții ca piață și negoț: „… am încercat amintiri și/ senzații credeam că le pot muta dincoace nu au ieșit/ decât niște grefe pe care lumea cealaltă (aceasta) le-a/ respins jignită ca o îngrijitoare urcată pe scaun ce nu se/ mai oprește naibii din țipat aruncă papiote înspre/ șoricelul curios care-a intrat pe furiș în salon și adulmecă/ și ascultă și se uită în toate părțile și ochii lui par de pe altă lume…” („ceva esențial despre vise”). Împotriva lumii, cu toate capcanele și culorile ei false, trebuie să fie orice poet bun, un intrus care tocmai a intrat în salonul gomos și a speriat „slujnica” — dar nu asta e treaba lui, ci tocmai acea ultimă expresie, privire aruncată lumii ăsteia — „de pe altă lume”.

„Glasurile”, poemele-dialog din secțiunea a doua a cărții, sunt replici la un excitant liric, de obicei un vers sau un gând al altcuiva care a pătruns adânc în mintea poetului. Este felul de a „citi” al lui Komartin și de a intra în rezonanță cu ceea ce îl marchează, cu ceea ce vine spre el din duhul altei poezii, fie că vorbește, peste timp, cu Alejandra Pizarnik, József Attila, Sarah Kane, Emily Dickinson, scriitorii americani numiți în „Copiii din Hamelin”, Andrei Dósa sau, ei, da, Mihai Eminescu. Este un fel de frățească îmbrățișare (cartea este dedicată celor doi poeți dispăruți prematur, Constantin Virgil Bănescu și George Vasilievici), o proiectare în lumea acelor poeți care îi inspiră un prea plin sufletesc în chiar clipa când sufletul din buricele degetelor („la cei mai norocoși se cuibărește-n plămâni”) trece în pagina scrisă, într-o notă a disperării de a fi un „monstru”, un „copil mutilat de tandrețe”: „… mi-aș vinde și sufletul dar mai aud muzica// ce bine e când nu-ți găsești cuvintele/ când știi că foarfeca nu mai pătrunde în toate colțurile// și băiețelul din lună, cu visul lui suspendat/ atât de departe de casă/ îmi ridic fața spre steaua de cobalt și râd/ ca un monstru ca un ucigaș incapabil de empatie// ca breivik.” („Monster Blues”). Este felul lui Komartin de a ne spune că poezia bună e vie, chiar dacă poeții nu mai sunt printre noi, de a ține în viață amintirea lor. Nimic din ce e adevărat nu trece, doar continuă în altă formă — ceea ce iubești cu adevărat este moștenirea ta.

Nu spuneam la început că poezia este frumusețe devastată de oameni? Claudiu Komartin este, cu toată aparenta sa lipsă de empatie, cu aparenta răceală cu care își lucrează autoportretele, un restaurator al acelei frumuseți pe care o servește chiar și când totul pare năruit. Când citesc poezia lui, de azi sau de ieri, îmi vin în minte versurile lui e.e. cummings, maestrul frumuseții rănite: „de s-ar scufunda dorințele și lumea toată/ un poem va pluti auriu…” »

‹‹‹ Ascunde

« Conform documentelor (Dosarul Cenaclului Euridice, Editura Ziua, București, 2002; o spun pentru rigoare!), în data de 10 iulie 2002 am citit poezie în ședința „a zecea” a cenaclului „Euridice”, a Uniunii Scriitorilor, condus de criticul Marin Mincu. Eu veneam invitat în capitală, recomandat de ultima carte de poezie, „Îngerul căzut” și de Premiul USR pe care îl luasem cu cîteva săptămîni mai devreme; alături, conform uzanțelor, venea un tînăr poet, dintre cei pe care mentorul cenaclului voia să îi arunce în arenă. Tînărul se numea Claudiu Komartin și tocmai își terminase studiile liceale. Numele lui, tot după înregistrările discuțiilor din acea zi, consemnate în cartea mai sus pomenită, stîrnise nedumerire: „Cum te cheamă, că ai un nume imposibil de ținut minte?” (Traian T. Coșovei); „Nu o să mă credeți, dar tonurile din poezia lui AAG le-am găsit chiar în poezia noului venit, nici nu am înțeles cum îl cheamă, să mă ierte…” (Liviu Ioan Stoiciu); „Am avut avantajul ca să-l întreb dacă e român. Și mi-a spus că are ascendență austriacă…” (Angela Marinescu) etc. Aprecierile critice din cenaclu au fost de toată mîna, ca la cenaclu, unde toți vorbesc mai mult despre sine, între ele cîteva sunau, însă, a sentințe și veneau de la oameni care contează. Traian T. Coșovei: „Poezia sa este deopotrivă cerebrală, dar are și un fior elegiac”; Ștefania Plopeanu: „El demască un fel de agresiune care se produce undeva și un fel de abuz asupra omului, un abuz de efort, nu numai intelectual, ci aproape fizic, aproape sadic”; Angela Marinescu: „Poemele lui sînt austriece. Adică sînt estetizante, au sadism și cred că tot ce merge pe latura puternică a moralității devine cu timpul estetizant…”. Iată, spre exemplificare, un poem din acel grupaj citit la cenaclul lui Marin Mincu: „e tîrziu, e vremea să îmi înfrunt spaimele/ în casa asta în care telefonul sună/ o dată la cîteva decenii/ mă ascund printre țevi sparte/ cu ferestrele intrîndu-mi în carne/ și/ descresc/ așteptînd imposibile transformări/ un cal nechează la ușă/ și dă să intre/ copitele lui îmi zdruncină patul/ dar aici nu sunt decît eu/ sub un soare fosforescent/ îngrijind fiara ce plînge în mine/ cu aceeași prudență iezuită/ cu care noaptea cobor în infern” („hiatus”).
Cum se prezintă poezia lui Claudiu Komartin la mai bine de un deceniu de la acel debut absolut? Cît de subiective au fost aprecierile critice formulate de confrații mai vîrstnici? Merg pe varianta, verificată în practică, că în orice început se află toate datele parcursului ulterior, că în orice ghindă se află promisiunea unui stejar. Nu stăm altfel, s-ar părea, nici de data asta. Poezia lui Claudiu Komartin de azi, conform etichetărilor făcute la acea vreme de Traian T. Coșovei, este (și) cerebrală și impregnată de un fior elegiac, așa cum îi stă bine poeziei dintotdeauna: „Poate să vină dragostea sau iarna atomică,/ de-acum îmi e totuna./ Cu fruntea plecată,/ cu picioare de pluș,/ cu inima căzută-ntr-o rână,/ mă îndrept către zi fără spaimă/ și fără speranță. Pâș, pâș/ prin camere pline de mirosul ei amărui (și amintirea, da,/ amintirea cafelei într-o dimineață ploioasă și calmă)./ Și eu rămas aici, cu mâna înțepenită pe clanță.” (Când începi să respiri ca prin pâslă). Găsim și „agresiunea aproape sadică”, care se produce asupra omului, intuită de Ștefania Plopeanu: „Încă mai am momente în care îmi vine să plâng/ de fericire pentru un vers./ Știu că e o prostie./ Oamenii mari nu fac asta./ Nu, oamenii serioși nu fac asta./ Și dacă mă gândesc la creierul meu, nu văd/ lucrarea naturii desăvârșită,/ nu descopăr minunea,/ ci o bormașină stricată/ dată pe mâna unui imbecil./ Știu că oamenii onorabili au o părere mai bună/ despre umanitate./ Ei se-nfrățesc./ Își împrumută desfăcătoarele de conserve./ Își admiră unul altuia golul/ ce li se cască-n farfurii./ Într-o noapte am urcat pe acoperișul unui bloc/ de 26 de etaje — am văzut orașul scufundat/ și m-am gândit cum ar fi.” („Copiii din Hamelin”). Cît privește latura estetizantă numită de Angela Marinescu, ca efect al unei „moralități a poeziei”, asumată de oricare dintre poeții care dețin proprietatea cuvintelor și care știu ce spun atunci cînd se exprimă, exemplificăm cu un excepțional poem, care dă și titlul cărții: „soarele e cobalt când se înalță din trup și strălucește/ peste recife/ și creierul meu tăbăcit pe care se așază/ păsări necunoscute este cobalt/ rezistența la compromis și la neputință/ a fost întotdeauna cobalt/ și frica nocturnă pe care am vrut să o/ bat ca pe un animal încăpățânat/ e cobalt/ mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat/ e cobalt/ și mușchii mei alungiți și compacți asudând/ de bucurie și groază în fața iubirii/ sunt cobalt/ și cutremurarea stinsă și rafinată pe care poezia/ mi-o mai trezește/ este cobalt/ iertarea târzie a mamei este cobalt/ frunza căzută pe luciul apei/ în care prietenul a crezut că își va găsi liniștea/ e cobalt/ nevoia de tine a fost și încă este/ cobalt/ și inocența bătrână a poeților care au turnat/ versuri mângâietoare pe care nu mi le pot/ scoate din cap/ e cobalt/ sunt lumi cu ceruri minuscule și/ sunt lumi fericite/ în care memoria este speranță/ și rănile sunt dinainte vindecate/ sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni/ și presimțirea lor/ e cobalt/ și când îți voi vorbi din nou despre dragoste/ să nu crezi nici un cuvânt/ ochii mei de cobalt îți vor/ arăta/ în acea zi/ totul.” („cobalt”).
Nu risc prea mult spunînd că avem în Claudiu Komartin unul dintre valabilii poeți tragici ai vremii noastre. Poezia sa e o drojdie de viață, un substrat stoic mișcă imaginația poetică. O sinteză de suprarealism și existențialism se manifestă entropic, schimbul de tensiune dintre lume și individ se produce la Komartin pe terenul destul de animat al poemului: „Noaptea asta nu știe cuvintele de introducere/ Noaptea asta cu roboței și lasere, cu mașinuțe teleghidate/ Noaptea asta murdară de leșie/ Noaptea asta care-ți aruncă totul în față/ Noaptea asta răpește autostopiști și îi închide într-o/ mansardă cu animăluțe de pluș și clovni/ Noaptea asta trage cu ochiul în hârtiile unui poet care/ nu mai crede/ Noaptea asta ca o lungă alegorie/ Noaptea asta se tranșează vechile diferende, se trag storurile,/ se închide casa/ Noaptea asta privește emoționată din mulțime alegerea/ unui nou papă/ Noaptea asta în care tigrii albi visează pasărea-arc/ Noaptea asta fără limbă și fără ochi o căpățână din care/ se scurge ceva/ Noaptea asta cu laptele ei demachiant, cu blestematele de bretele/ Noaptea asta te leagănă, toarce mieros lângă tine,/ ți se bagă în suflet/ Noaptea asta se joacă cu tine frumos și te lasă într-o baltă de sânge/ Noaptea asta fumează în ciuda avertismentului de incendiu/ Noaptea asta gâtuită de emoție ca o debutantă/ Noaptea asta va scoate din priză câteva suflete/ Noaptea asta ieșită de pe porțile Utilajului, gata să se sacrifice/ pentru o cauză nobilă/ Noaptea asta Dantelă și Exterminare/ Noaptea asta sculptată-ntr-un lemn/ Noaptea asta, camera și distanța, corpurile de tăcere din jur/ Noaptea asta mirosind a aluat și vopsea proaspătă/ Noaptea asta, pâinea și carnea sunt negre ca într-un poem/ de Antonio Gamoneda/ Noaptea asta nu știe de glumă când vine vorba de dragoste/ Noaptea asta e o comunistă cu sâni puternici și cu idealuri de neatins/ Noaptea asta dezarmează focoasele nucleare/ Noaptea asta răstoarnă stațiile de forare și le îngroapă/ la mari adâncimi/ Noaptea asta le bagă spaima în sân celor care au crezut/ că imaginația nu/ Noaptea asta cu stele mari și stinse ca ochii lui Emily/ peste Amherst.” („Ochii lui Emily peste Amherst”). Recursul la Antonio Gamoneda (apărut recent în românește cu volumul antologic „Claritate neostenită” într-o traducere profesionistă semnată de, firește, Dinu Flămând!), strecurat în text, poate fi o cheie de lectură, de dialog „autocontaminant”. Pentru că, la rîndul lui, Gamoneda este numit „un poet al suferinței”, tragismul acestuia fiind, ca și la Claudiu Komartin, un reflex al unei asumate vulnerabilități. Iată un mini-scenariu din această categorie în care se efemeralizează imaginația care invadează realitatea imediată: „Toate lucrurile care îmi fărâmițează inima/ sunt pe această tavă/ Toate lucrurile care îmi descheie sângele/ sunt pe această tavă/ Statueta de lut ghicitorile și floarea-necaților/ sunt pe această tavă/ Un om în putere împinge de pe un zid/ o seringă imensă/ Altul (un aristocrat) jumulește o pasăre/ Toate lucrurile care ne-au făcut să dârdâim de plăcere/ jucăriile ext3rminatoare/ bucuria clinică a unui înger t0xic0man/ mâinile mele, verzi, neîndemâna7ice/ sunt pe această tavă/ Alege” („30 iulie. Poem de dragoste”). Și dacă ne gîndim că efemeralizarea e un termen din tehnică și înseamnă ca, cu din ce în ce mai puține mijloace să obții din ce în ce mai mult, baza ipotetică a unui perpetuum mobile, neatins încă în practică, atunci poezia, cînd e adevărată, poate tinde spre statutul de perpetuum mobile. Un sonet de Eminescu, „Odă (în metru antic)”, de exemplu, mișcă motoarele minții, inimii și conștiinței românilor de mai bine de o sută de ani, fără să își epuizeze combustia. Dimpotrivă.
Claudiu Komartin aparține, după situarea în timp, „generației poetice 2000”, numai că atunci cînd e vorba de voci care își cunosc și își stăpînesc teritoriul poetic, această situare e doar un instrument critic. Găsesc la Komartin destule puncte de convergență cu generațiile care i-au premers, optzeciștii fiindu-i cei mai aproape. Dacă e să îl situez într-o filiație, din mult încercata noastră poezie, îl descopăr pe linia Mariana Marin, Eugen Suciu, Emil Hurezeanu și chiar mai departe, Virgil Mazilescu, Ion Mircea și Petre Stoica. Impresia aceasta vine de la tăietura silogistică a versului, care merge mînă în mînă cu o estetizare a realului. Profunzimea poeziei, observa undeva Ștefan Augustin Doinaș, nu ține nici de adîncimea filosofică a ideilor pe care le conține, nici de „cantitatea” observației exacte asupra realului, nici de caracterul brut, necontrafăcut, sincer, al afectelor ce le vehiculează. „Adevărata adîncime poetică se măsoară, spune aproximativ Doinaș, în volumul Poezie și modă poetică, cu drumul pretins inițiatic pe care spiritul nostru îl parcurge, ca în transă, sub imperiul unor cuvinte care, lepădîndu-și conținutul lor précis, intră într-un fel de stare de grație: încearcă să comunice ceea ce nu poate fi comunicat. Ea este egală cu cantitatea de inefabil produsă de vers.” Nu stăm altfel în ceea ce privește poezia lui Claudiu Komartin, cuvintele se încarcă, derulîndu-se în text cu emoțiile celor care intră în sfera percepției, așa cum s-ar recompune o matrioșca, în burta textului intrînd un univers colcăitor, parte cu parte, pînă la stabilitatea poemului: „aș vrea să mai pot scrie cum scriam acum cinci, acum/ șapte ani, aș vrea să mai pot fuma nepăsător și/ sarcastic în lumina lămpilor de bar ca în casablanca și/ femeia de lângă mine să fie mai moale ca șalul ei și/ vorbele să-i ațipească printre pahare și cești/ într-o după-amiază de miercuri să o aștept după draperii/ cu ochii injectați să mergem la film să ne așezăm pe o/ bancă și să uităm ce-am pierdut și să ne batem joc de/ restul/ atâtea adicții și subterfugii ca să mă simt cât de cât/ confortabil când am crezut că trebuie să dai totul/ pentru poezie să renunți la delicatețuri și la tocmeli/ pentru un sunet numai al tău pentru ceva ce ai putea/ numi într-o zi adevăr ca apoi să te-ntrebi ce-i adevărul/ și ce e în definitiv poezia/ și nu mai ai răspunsuri numai lecturi în subsoluri/ mucegăite cu câțiva oameni la fel de vulgari ca și tine/ și câte o bătrână cu privirea pierdută fotografiază/ pantofii tuturor poate că asta e poezia și de atâta avem/ nevoie cum spunea poetul olandez menno: ceva ce/ împărtășești cu o mână de idioți irecuperabili la fel ca/ tine unul dintre puținele gânduri din care mai iradiază/ o cât de mică speranță/ iar acum stai la o masă lângă o stradă aglomerată și scrii/ nu te vede nimeni te încălzește imaginea asta nu ai/ vrea să te mai ridici niciodată nici nu simți răcoarea/ seara de septembrie te învelește în vată/ departe de barurile în care am scris poeme acum cinci,/ acum șapte ani, departe de barurile de la marginea/ orașului care își umilește poeții am crezut că trebuie/ să dai totul pentru poezie am dat totul pentru poezie/ toate scurtcircuitele romantice pe care nu le-am putut/ evita ascultă-mă pe mine:/ nu da totul pentru poezie joacă-te cu bricheta privește/ cum trec mașinile bucură-te de singurătatea asta/ a ta pe care nu dă nimeni doi bani e lucrul cel mai/ cinstit pe care-l poți face” (Scrisoare din Bakırköy).
Partea ultimă a cărții este destinată unui poem amplu, silogistic, „Poem pentru cei de pe urmă”, o excepțională radiografie a intimității vulnerate a individului într-o societate alienată și alienantă, comparabil, dacă tot l-am pomenit mai înainte, cu poemul „Descrierea minciunii” a aceluiași Antonio Gamoneda. Nevroza poetică provine din incoerențele care deturnează sensul oricărei antropogonii & antropologii: „Am stabilit cândva o regulă strictă: să ne/ devorăm între noi numai în caz de calamitate,/ dar și pe aceasta am încălcat-o de prea multe ori./ Cei mai zeloși în distrugere au inventat bresle/ și zeități, culte cumplite care să le justifice crimele./ Alții, sub pretextul că lărgesc lumea, au pus dinamită/ în toate colțurile ei./ Sârma ghimpată a fost mereu de partea lor/ de partea lor cruzimea, organele-amputate./ În locul lumii pe care o visasem, un câmp de proteze/ în flăcări./ Rapacitatea ca unică lege./ Răceala mașinilor de cooperație./ Deschide ușa, te va lovi în plin indiferența lor…” etc.
O particularitate a artei, de la Herbert Marshall McLuhan cetire (The medium is the message; „Texte esențiale”, Editura Nemira, 2006), este aceea de a servi drept antimediu, adică de a face invizibilul vizibil printr-o sondare simbolică. Artistul, seismograf al tuturor cutremurelor întîmplate sau nu, este la datorie. Atîta vreme cît civilizația modifică mediul, transformîndu-l deopotrivă în zonă utilă, adaptată dinamicii civilizației, dar și subiect al artei, poezia e un „sondor” în intimitatea tuturor nebuniilor curente: „Planurile generoase ale marilor oameni, energia/ inginerilor sociali, respingerea mentalităților retrograde/ nu au folosit la nimic./ Progresul s-a dovedit o vorbă goală, un instrument secular/ de manipulare./ Atâta timp cât nici o nevoie fundamentală, concretă, nu/ este nesatisfăcută, a avea și a nu avea e totuna./ Mai întâi au inventat materiale trainice, care să reziste la/ acțiunea timpului, apoi au născocit arme sofisticate să le/ facă una cu pământul./ De la un an la altul, gropile de gunoi au crescut înfricoșător,/ au devenit munți cu povârnișuri murdare și ravene toxice./ Nimănui nu i s-a părut că ar fi ceva greșit în asta./ Discuțiile formale, negocierile, dezbaterea dură pentru/ Marile Chestiuni ale Timpului nu folosesc la nimic./ Au fost întâlniri și planuri, promisiuni ferme, bugete,/ idei revoluționare care nu au condus la nimic: lumea și-a/ urmat cursul ireversibil./ Au transformat peisajul construind autostrăzi și tunele,/ poduri, zgârie-nori și, pentru orice eventualitate, buncăre,/ săpate tot mai adânc, către centrul pământului./ Operele complete ale lui Whitman nu au folosit la nimic./ Accentele puse pe schimbarea subtilă nu duc nicăieri./ Epictet avea dreptate: imaginația e cea care durează cel mai mult./ După atâția ani, ar trebui să fie clar că implicarea nu/ folosește la nimic, și nici refuzul nu folosește la nimic./ Nihilismul e la fel de inutil ca îmbrățișarea ideologiilor/ pentru care oamenii se agită dintotdeauna înnebuniți./ Organele artificiale nu folosesc pe termen lung la nimic./ Noi, oamenii, am făcut milioane de vorbe și le-am scris/ peste tot crezând că ne vor aduce împăcarea, dar nici asta/ nu a folosit la nimic./ Și când scrisul nu a mai fost de ajuns, au început excavațiile” (fragmente din „Poem pentru cei de pe urmă”). Tonul sentințelor e oracular, biblic, se simte contaminarea premeditată din „Eclesiast”, acolo unde cîștigul final e „vînarea de vînt”. Ca și din practica poeziei.
Volumul „Cobalt” consacră un poet. »

‹‹‹ Ascunde

« Nu știu voi ce ați făcut zilele acestea, dar eu am citit o carte. O carte cu un nume misterios, de metal greu: Cobalt. De Claudiu Komartin. O carte, așadar. De poezie. Știu că veți zâmbi (aproape superior), știu că poezia nu înseamnă (mai) nimic în vremurile noastre, dar țin mult să vă povestesc câte ceva despre ce am citit eu.
Așadar, în 2013 apărea la Casa de Editură Max Blecher volumul Cobalt. El aparține unuia dintre cei mai importanți promotori ai poeziei din realitatea noastră, unul dintre puținii oameni care cred, cu o măsură neînțeleasă multora, că poezia e (încă) bună la ceva în vremuri sărace (și la fel poeții). E un om care crede în menirea lui, un om care grăiește așa, în propriul volum:
„M-ai întrebat cum scriu și cred că mi-a fost rușine să îți răspund. Sincer să-ți spun, scriu tare greu, mă aplec cu emoție asupra hârtiei (sau mă apropii de ecran), îmi potrivesc creionul între degete (sau mâinile pe tastatură), mă uit în stânga și-n dreapta să nu tragă nimeni cu ochiul, să nu știe că eu acum scriu și încep să scriu…” („Rânduri către un mai tânăr poet”, p. 84)
Mie, un cititor blocat sufletește în epoci apuse, în versurile lui Rilke și Trakl, Komartin mi-a dat un semn. Pe cărări numai de el știute, prin margini de lumi și prin izvoare care emană metale grele, printr-o succesiune de pași tăcuți care mi-au adus aminte, fugar, de Băiatul Elis, acest poet tânăr (și bătrân în același timp) mi-a amintit că există, într-o lume hipertehnologizată și cumva hipertrofiată afectiv, sentimente: „... prin camere pline de mirosul ei amărui (și amintirea, da,/ amintirea cafelei într-o dimineață ploioasă și calmă)./ Și eu rămas aici, cu mâna înțepenită pe clanță.” („Când începi să respiri ca prin pâslă”, p. 9). Mi-am amintit subit că, dincolo de butoanele și ecranele din viețile noastre supuse tehnologiei, există trăiri care se spun cu patos și există iubire, sinceritate, căldură (cuvinte mari, știu, dar despre ele se scrie literatura, atunci când e literatură, despre ele cântă poezia, atunci când e poezie, întotdeauna și în toate formele ei): „Mă gândesc la noi,/ cum mergeam alături și nimic nu/ ne-ar fi putut atinge/ în adânc lacul subteran sclipește/ semințele au germinat în tăcere/ am putea adormi la marginea lor.” („Imagini de august”, p. 14). Sau, în poemul care dă și titlul volumului: „... sunt lumi cu ceruri minuscule și/ sunt lumi fericite/ în care memoria este speranță/ și rănile sunt dinainte vindecate/ sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni/ și presimțirea lor/ e cobalt/ și când îți voi vorbi din nou despre dragoste/ să nu crezi niciun cuvânt/ ochii mei de cobalt îți vor/ arăta/ în acea zi/ totul.” („Cobalt”, p. 60).
Îmi place, îmi place când văd în aceeași carte poezia de dragoste așezată lângă critica socială. Probabil despre asta ar trebui să fie vorba, dacă stăm și ne gândim bine. Despre o anumită îngemănare, despre unificarea câmpurilor nu numai în știință, ci și în artă. Komartin ne silește, încă o dată, să înțelegem că lumea nu e (doar) ceea ce pare și că lucrurile importante, lucrurile care glăsuiesc în subconștientul nostru, încă nu au dispărut; încă mai trebuie să zăbovim asupra lor. Iată: „Vremurile-s cum sunt. Corurile îngerești mute./ Despre decăderea moravurilor/ mai bine să nu vorbim.” („Ghicitoare pentru monștri”, pag. 54). Sau: „E târziu pentru aproape orice, inclusiv pentru poezie/ acum când utopia a ajuns să fie ceva rușinos.” („Poem pentru cei de pe urmă”, pag. 74). Și încă: „Eu unul nu știu nimic./ N-am învățat nimic./ Încerc să rezist.” (același poem). Fără refugii, se pare, sfârșitul e apoteotic; dar e o apoteoză a disperării, una patetică în sensul vechi și frumos al cuvântului: „... cedrii Libanului culcați la pământ, câțiva ultimi cretini/ blestemând ceea ce dă viață doar pentru a umili și supune,/ fărâma promisă de viitor luminos,/ potențialul nelimitat al unei rase îngropate în/ produse de larg consum, în hrana manipulată la rece,/ și peste toate, fluviile de ură.” (p. 76).
Închei aici, deși mi-ar plăcea să vă citez în întregime acest volum de versuri. Eu, unul, nu credeam să ajung vreodată să laud un lucru care ține de cele postmoderne, de biografism. Pur și simplu nu credeam. M-am înșelat. Această carte nu numai că o laud, dar o și recomand. Închei, deci, cu cuvintele autorului, mai grele decât ale mele în context: „... cred că n-am reușit să-ți spun ceva foarte simplu: că orice poezie e biografistă (nu Sexton sau Plath îți vor da cheia aici, ci, hai râzi, Eminescu și Bacovia) — vrem, nu vrem, biograficul se strecoară în tot ceea ce scriem. N-am nici un chef să țin o pledoarie pentru autenticismul prost înțeles al micilor satrapi literari. Putem face o poezie care să nu dea bir cu fugiții în fața realului fără să cădem în derizoriu. Sunt convins.”
Și eu încep să mă conving, abia acum, dar poate nu prea târziu.
Așadar: Claudiu Komartin, Cobalt, Casa de Editură Max Blecher, 2013. Să nu uitați. »

‹‹‹ Ascunde

« O carte precum cobalt a lui Claudiu Komartin (Casa de editură Max Blecher, 2013, 90 p., cu prezentări pe coperta a patra de Andrei Codrescu și Ștefan Baghiu) nu e pentru impudicii prezenței compulsive, mișcare care seamănă atât de mult cu resortul păpușilor mecanice, pentru crupierii ofiliți ai unui joc literar uitat de lume și nici pentru mărunțeii „făcători” de canon, constructul acela care-și dezvăluie în cincișapte ani caducitatea, pentru a se întoarce de unde a pornit. Merită citită și recitită, în primul rând, pentru ea însăși și ceva mai puțin pentru „câmpul” literar căruia îi aparține. Și asta deoarece conține un cod-vector unic (de folosință personală, care ar fi putut rămâne „egoist”, dar care a fost, iată, comunicat cu o anume „artă a generozității”, p. 84) al înțelegerii pustiului în care poetul crede că trăim și vom trăi. (Sau, cel puțin, acela în care trăiesc el și ai săi: vezi și recentul poem, din mai 2016, „Dollywood”.) Poeții ar fi, în această ipoteză, pustnicii unei verbalizări inutile, dar fără de care nu se poate. Astfel, în momentul în care scrii despre Claudiu Komartin nu ai cum să nu vizitezi un proiect al inteligenței estetice dispuse să „ia parte” la tot ce vrea să o devore, să o elimine, dacă se poate. Iar pericolele respective nu sunt deloc puține. Endogene și exogene. Cele care se referă la spasmele interioare, destul de multe provocate oarecum experimental, dar nu fără rost, dar și cele care țin de expunerea la ceilalți. Intră în joc — pe acest versant vizibil, public — și o dimensiune „neoavangardistă”, pe care o găsesc simpatic-fertilă, negatoare din principiu și, parțial, din plictiseala de a trăi într-un mediu literar cvasi-irespirabil. Dacă interioritatea acestui poet este una profund frământată, nesigură în căutările ei deseori fără speranță, exterioritatea e plină de opoziție și vitalitate, de responsabilitate civic-literară, aș zice. Oricum, nu e deloc de mirare că imaginarul său a fost asaltat, de la început, de figuri ale detracării, epuizării, anulării.(Acestea sintetizează o dualitate sine qua non.) Și nu ca să „dea”, paradoxal, bine, ci pentru că asta e imanența lui. Pe scurt, poezia lui Komartin își trage seva din trei mari „izvoară”, vorba lui Eminescu: modernismul post-rimbaldian, „negru”, deceptiv, exultant-maladiv, lautréamontian-autospeculativ; avangarda istorică (mai puțin „sertarele” suprarealiste) și neomodernismul ușor tandru, diafan-atroce de tip Mazilescu. Legătura între ele, până la a deveni o singură sursă, se face chiar în textele de față.
Există o gradiență subtilă, foarte puțin manifestă, în cobalt: voi încerca s-o prezint. Poetul o ia de jos, de la senzația plină și amertuma asociată ei: „toată vara am umblat pe străzi/ cu o obsesie greu de numit/ și cu imaginea acelui copil ce incendia pui de arici/ la marginea luminișului în care/ am umblat goi și desculți știind că/ dragostea e o vietate cu țepi/ ce nu va mai ajunge/ niciodată/ acasă” („O vietate cu țepi”, p. 13) Banalul e pista de decolare a unei perspective care, la un moment dat, va deveni amețitoare. De aici, „din luminiș”, ajunge, aproape pe nesimțite, la disperare și blocaj total al ființei: „fiindcă am asudat ca un cal și transpirația mi-a îmbibat cămășile/ ciolanele mele se loveau între ele și îmi stâlceau/ numele în limba de cârpă a celor învinși// iar eu eram învins jigărit cu fierea în gură/ cu gura în palme și palmele nu conteneau/să mă plesnească întărâtate de tremurul animalic” (p. 29) În sfârșit, într-un al treilea tempo, va trata în sens apocaliptic ceea ce a promis. Dacă până acum se juca la polul minus al dezastrului, cu referire la „microapocalipsele” eului, imaginația virează, în final, distopic, extrapolant. E un rezultat aproape firesc, aș spune, al alianței decepției de sine cu sminteala vremurilor. Printre altele, poetul e „tezist” și înduioșător: „Noi, oamenii, am făcut milioane de vorbe și le-am scris/ peste tot crezând că ne vor aduce împăcarea, dar nici asta// nu a folosit la nimic.// Și când scrisul nu a mai fost de ajuns, au început excavațiile.” (p. 68) Avem de-a face, în fond, cu o destul de elaborată, calculată, dar și timorată, cioraniană scară spre cerul neantului. Aici au ajuns puțini, cei aleși: marii moderni ai ritualisticii absenței. (Nu are sens să le reiei traseul, ci numai să-l aduci la zi.) Komartin pare sincer angoasat, la modul heideggerian-hawkingian, de invazia substituivă a cristalelor „inteligente”, de cotropirea mașinismului, de apariția roboțeilor care vor face totul: „Suntem aproape sterili, splendide fructe/ putrezite pe dinăuntru.//Tehnologia a devenit sinonimă cu distrugerea. [Putem citi acest enunț în registru cel puțin dublu : îngrijorare și exaltare, n. m., IB]/ Prin urmare, liniile de producție ale Utilajului au înflorit.// Urmează Noua Știință și Religiile Ordinii Interioare,/ Crematoriile Corporației/ Tablele Orare, Norma Maternă, Zidul Verde.// Deocamdată, variații subtile ale contextului,/ o amenințare constantă pe care nu o putem numi.” (p. 75) Un fel de „epuizare a umanului” pare a fi tematizată aici. Cartea lui Claudiu Komartin ar putea fi citită și prin excelentul eseu recent al lui Radu Vancu Elegie pentru uman. Cu cât omul e mai pasionat de obsesiile autodistrugerii, cu atât tinde să fie mai aproape de el însăși, de suflul lui primordial. Găsim, la acest etaj, inclusiv știuta, baudelairiana aristocrație a damnării: „Iar apoi afli că în filmul ăsta nu există sfârșit/ Vine cineva și te trezește cu o palmă la realitate/ și-ți spune: nu ai nici un motiv să te sperii,/ pentru că nu vor vedea apocalipsa decât/ cei care și-au făcut creierul zob/ metodic/ mai degrabă dintrun impuls practic,/ apoi schizofrenii și autiștii,/deliranții, toxicomanii, cei care singuri/ se trag înspre mlaștini” (p. 69) Negativitatea (modernă, prea-modernă) e apanajul sufletelor „marginale”, dar neîmblînzite de nicio farsă a civilizației, de nicio „lecție” a turpitudinii. Nu oricine poate percepe distrugerea: dacă s-a exersat pe sine, mai e o șansă. Dar ce înseamnă „apocalipsă” pentru Claudiu Komartin? A da un sens mai pur pulsiunilor tribului, fără îndoială. A-l atenționa atât cât poate. Ceva din el se manifestă, totuși, aproape fără voia lui, violent antiapocaliptic. Un „arhetip al luminii” nui dă pace, oricât de mult ar vrea să găsească peste tot confirmări ale acrimoniozității lui extreme. Eliberat de cangrena utilului, de plăgile admirației, de „cianura elogiului” (p. 86) și chiar de micile supurații ale recunoașterii, eul poetic se poate vizita liniștit, într-o tihnă cosmică, „postapocaliptică”, liber și recunoscător în exclusivitate faptului ce i s-a dat: „Visează să scrie o carte în care să termine odată cu poezia. Și știe că acest ultim enunț e cel mai ipocrit dintre toate.” (p. 89). Așadar: angoasa nu are sens dacă nu e rafinată și dizolvată prin punerea ei detaliată în scena textului. Dacă poezie nu e, disperarea însăși scâncește într-un colț, neajutorată. Așa cum Wittgenstein te învață să gândești, pur și simplu, un poet precum Claudiu Komartin îți arată, descriindu-și tenebrele de zi cu zi, cum poți gândi poetic. Asta dacă îl poți urmări. Căci el e singur, dar nu e izolat.
Încheie discret-rilkean, „înțelept”, ușor patetic, neatins de vinovăția îndrăznelii, dar hotărât să meargă cu „naivitatea” până la capăt: „M-ai întrebat cum scriu și cred că mi-a fost rușine să îți răspund. Sincer să-ți spun, scriu tare greu, mă aplec cu emoție asupra hârtiei (sau mă apropii de ecran), îmi potrivesc creionul între degete (sau mâinile pe tastatură), mă uit în stânga și-n dreapta să nu tragă nimeni cu ochiul, să nu se știe că eu acum scriu (s. a., n. m.IB) și încep să scriu, adică să am bucurii cu creierul meu.” (p. 84) Ce îmi place la acest poet este că nu trișează cu memoria poetică și mai ales cu memoria lui. Lasă „nereușitele” la vedere, nu încearcă să le oculteze precum minorii, cărora o voce sâcâitoare le șoptește: „nu e bine, nu e bine”. (Și ei încearcă, fără rezultat, să „o dreagă”.) De fapt, cobalt chiar e un „manual” cu care (și) mai tinerii poeți pot învăța săși învingă neputința, să iasă din Rimbaud (adică, cel mai simplu spus, să nu abandoneze) după ce l-au „acoperit”, literalmente și în toate sensurile (n’est-ce pas?), și să-și descopere jungianul infinit interior, oricât de mic ar fi, incognoscibilul acela care ori îi va strivi ca pe niște muște, ori îi va propulsa ca semizei (cel puțin) postmoderni: „Un volum de poezie nu e un pod, ci ceea ce simți cât timp treci un pod. Nu te grăbi, sunt atâtea de văzut și de înțeles. Dar mai ales: nu publica o carte de îndată ce ți se pare că ai încheiat-o, nu are nici un rost să adaugi și tu un fleac la lumea asta plină de fleacuri. Gândește-te la ceea ce vei scrie ca la ceva inevitabil și imposibil de suprimat.” (p. 85) Reacția lui Komartin (nu numai cea estetică) este directă, necontrafăcută. Poate greși, dar nu se poate înșela pe el însuși. A-l culpabiliza pentru că scrie ceea ce crede e o culpă morală și estetică, în egală măsură. (Sau una e cealaltă, cum doriți.) Condimentele gândirii lui ar trebui să iuțească mersul poeziei, dar cu cei fără gust (cei care se leagă la ochi pentru a-și ascunde credibilitatea) nu ai ce face. Limitele lui nu sunt transcendente, ci pământene: „Nu m-am curățit. Nu m-am curățat. Nu sunt un exemplu pentru nimeni. Dacă ai ști cât de mult mă bucură ploaia.” (p. 85) Citindu-l, observi cum se diminuează, în ritmul contemporan, iar intențiile se domolesc și ele. Întrun anume sens (v. și p. 84), Claudiu Komartin e un bacovian. (De la plumb la cobalt.) Deși ar vrea, are, altfel spus, curajul de a nu cere de la sine mai mult decât poate. Cu toate că a-ți intensifica ceea ce e propriu a ajuns, în zilele noastre, aproape o blasfemie. Fiecare vrea să fie celălalt, fără să-și dea seama că, într-un fel, îl conține deja.
În postmodernitatea asta vesel-viscerală, amenințător-frivolă, idilic-suportabilă în care suntem vârâți cu toții, mulți dintre noi fără să fim întrebați, poezia reușește să supraviețuiască în două mari feluri. Unul este cel enormcompensativ, transgresiv, urieșesc: modelul Mircea Cărtărescu. Celălalt e mai modest, mai „cuminte”, mai moale vizionar, mai legat de „nimic” decât de „tot”. Totuși, sângele care circulă prin țevăraia celor două paradigme este același. La marginea celei din urmă și-a instalat Claudiu Komartin atelierul (era să scriu „cortul”) său poetic. Aici își cultivă, în aer liber (nu în solar) mica sa parcelă. Roadele încep să apară și nu sunt oarecare, cu toate că, pentru cei mai mulți, sunt amare. Adevărul e că așteptările sunt foarte mari, pentru că solul e de cea mai bună calitate.
Concluzia e inebranlabilă, fără nici o picătură de cianură: Claudiu Komartin este unul dintre foarte puținii poeți români de azi care vor conta din ce în ce mai mult. »

‹‹‹ Ascunde