« În ultimii ani, poezia lui John Berryman (1914-1971) a circulat la noi grație revistei Poesis International, scriitorul american fiind deodată un nume intens vehiculat printre poeții de la noi, așa că era cumva de așteptat ca Radu Vancu să îngrijească o ediție, iar acesta s-a oprit asupra Dream Song-urilor, traducînd 50 dintr-un total de 385, cîte a publicat, cu totul, John Berryman în a doua jumătate a anilor ‘60. Trebuie spus din capul locului că Radu Vancu a făcut o treabă minunată, și nu doar în ceea ce privește traducerea (găsesc foarte nimerită formula bilingvă a cărții), dar și pentru că a oferit un tabel cronologic lămuritor cu privire la viața și opera poetului, despre care la noi se știe prea puțin. Radu Vancu marchează în tabelul cronologic și evenimentele biografice majore din viața poetului (sinuciderea tatălui, dar și propria tentativă, relațiile amoroase tumultuoase, marile probleme cu alcoolul), precum și pașii importanți din cariera de poet și profesor (volumele de poezie, eseurile, premiile) sau întîlnirile cu Dylan Thomas, Randall Jarrell și ceilalți maeștri moderni sau colegi de generație.

La final, postfața vine să adauge alte detalii care să ajute înțelegerea poeziei lui John Berryman și plasarea ei în canonul postbelic american, Radu Vancu insistînd pe relativa lui marginalitate în relație cu Robert Lowell, așa cum, zice el, la noi, Mircea Ivănescu a fost, în epocă, în umbra lui Nichita Stănescu. (Fac aici o paranteză pentru a remarca faptul că unul dintre poemele traduse de Mircea Ivănescu din Lowell în antologia mai sus menționată este un poem în două părți, dedicat chiar lui John Berryman, poet prezent și el acolo, cu zece Cîntece de vis, din care patru se regăsesc, în traducere ușor diferită, și în selecția lui Radu Vancu.) Insist asupra postfeței pentru că punerea în context a poeziei lui John Berryman, discutarea „pactului cu Tradiția” și „pasiunea sa aproape iconodulă pentru Tehnică” ajută enorm lecturii poemelor acestui scriitor „fără corelativ autohton” pentru cititorul român: „Avem în Berryman cazul bizar al unui poet tehnicist ca un tradiționalist britanic, dar nevrotic și gebrochene Mann ca un expresionist neamț. Un poet pentru care, pe de o parte, nici unul dintre marile lui proiecte nu poate fi conceput decît în relație cu un mare poem al tradiției.” E vorba, firește de Waste Land-ul lui Eliot pentru Homage to Mistress Bradstreet, și de Song of Myself al lui Whitman pentru aceste Dream Songs, poeme cu o formulă tehnică (trei sextine în pentametru și trimetru) aproape imposibil de transpus în română, și cu o țesătură intertextuală ce rămîne în mare parte inaccesibilă cititorului neavizat.

Căci, într-adevăr, felul în care colocvialismul, aluziile și trimiterile autobiografice intră în rețeaua intertextuală mai vizibilă sau mai obscură a Cîntecelor vis, cu personajele, ritmurile și tonalitățile diferite ale cîntecelor, cînd declamative și incantatorii, cînd elegiace și psalmodice, cu transcrierile lor bizare de limbaj, tăieturile bruște de vers și greșelile voite de exprimare, fac din aceste poeme „o junglă verbală”, după cum Radu Vancu citează foarte nimerit expresia lui James Dickey. »

‹‹‹ Ascunde

« (...) Cu o chinuitoare vulnerabilitate psihică, căutând în erotism o salvare iluzorie și în alcool un panaceu care s-a dovedit distrugător, profesor de scriere creatoare a cărui carieră la mai multe universități americane era mereu amenințată de izbucniri incontrolabile, John Berryman a fost unul dintre marii poeți ai secolului XX. Când poezia intrase pe tărâmul confesiv, a făcut din migala tehnicii o bucurie. Nu șlefuirea sterilă se decelează în versurile lui, ci încântarea de a căuta forma potrivită relevării unui anume sens. Când poezia ignora Tradiția, s-a întors spre ea legându-și creațiile de un model asumat. Și când, la congeneri, mutilarea interioară înlăturase aproape cu totul rigoarea tehnică, a transfomat remarcabila ordine formală într-o modalitate de supraviețuire, în care se decantau laolaltă învolburările și tortúrile dinlăuntru.
Damnat prin propriile alegeri în viață și în moarte (s-a sinucis în 1971), John Berryman rămâne un poet de o autenticitate mai presus de îndoială. Întoarcerea spre Tradiție, cu toate reflectările ei intertextuale, nu l-a sufocat. A metabolizat-o (după cum observă Radu Vancu), descompunând-o și asimilând-o în materie organică proprie — care trăiește între spasme lăuntrice și reconfigurări în ordonate intervale metrice. Dream Songs (Cântece vis) arată cum autoritatea erudiției se poate împăca, în cel mai viu mod cu putință, cu exprimarea autoritară a eului și cu excelența modernității poetice. O lectură de neratat. »

‹‹‹ Ascunde

« Am citit pentru prima oară poezii de John Berryman în traducerea lui Mircea Ivănescu, în Antologia poeziei americane moderne și contemporane (Ed. Dacia, 1986), din cuprinsul căreia mai făcea parte — între alții — necunoscutul, pentru mine, Delmore Schwartz, autorul unor versuri memorabile: „Noi, poeții, începem în tinerețe cu picioarele umflate/ și sfârșim cu capetele umflate.” Mai târziu, am aflat că poetul era fiul unor imigranți evrei din România, dar nu asta ar fi putut să mi-l facă mai simpatic, ci pur și simplu greutatea versurilor sale care erau tot atâtea ciocane senzoriale trimise în timpanul cititorului de poezie: „Câinii sunt shakespearieni/ copiii sunt străini”. Însă poetul care avea să mă uimească cel mai mult era necunoscutul, iarăși, John Berryman — prieten la cataramă cu Delmore Schwartz. Păi, se putea altfel? Personajul poemelor sale, Henry, acel ciufut căruia îi puțeau toate, m-a captivat până azi prin complexitatea cu care evolua în fața cititorului, ca într-un scenariu de el propus și tot de el interpretat. Simțeai că faci parte din povestea lui, iar felul în care el ne spunea că trebuie să-l ascultăm pe Goethe atunci când „Darul i s-a retras. Nu mai poate scrie” mi s-a părut pur și simplu magnific. Cine era poetul ăsta care vorbea atât de natural cu noi în timp ce meșterea la poemul său definit?
Odată cu antologia Cântece vis, (…), cititorul român a primit în 2013 un dar neașteptat: poezia unui mare poet american, cu bună vizibilitate în epoca sa (1914-1972), dar cotat sub statura unui Robert Lowell sau a altor poeți mai anturați ai perioadei. Despre „uitarea” lui vorbește inclusiv neincluderea în antologia poeziei moderne americane propusă de Margareta Sterian (1973). Radu Vancu demonstrează într-o complexă postfață cum figura lui Berryman devine tot mai importantă după moartea sa, într-o revanșă a chipurilor: pe măsură ce unele, prodigioase în timpul vieții, se estompează, al lui Berryman se profilează tot mai mult în memoria afectivă a unei posterități încă uimite de viața și poezia sa, dar care se trezea lent la realitate. Era, după cum remarcă poetul sibian, un caz asemănător cu cele din spațiul literar românesc, ale lui Bacovia sau Mircea Ivănescu, adevărate „cazuri” față de care contemporanii nu reușeau să beneficieze de ceea ce un eseist german, Heiner Mühlmann, numește „lentoare”. Lentoarea, în accepția sa, este o „mișcare ce durează mai mult decât o generație”, așadar un timp de observare asociat cu durata lungă a istoriei, în cazul nostru a criticii și istoriei literare pentru ca, în cazul particular al receptării critice, fenomenul apariției unui poet important să poată fi contextualizat și receptat adecvat. „Pentru a observa așa ceva, conchide Mühlmann, suntem dependenți de conlucrarea cu oameni care au trăit înaintea noastră, și de oameni care vor trăi după noi.” Teoria sa se întâlnește în mod fericit cu ceea ce exprimase T.S. Eliot în „Tradiția și talentul personal”: „Nici un poet… nu poate fi prețuit singur; trebuie plasat în contrast și spre comparație, printre cei dispăruți.”, pentru a conchide, în virtutea instituirii unei ordini prin apel la actul critic și estetic al receptării „noii opere”: „Oricine va admite această idee a unei ordini, a unei structuri a literaturii (…), nu va socoti că e absurd ca prezentul să modifice trecutul în aceeași măsură în care el e călăuzit de trecut.”
De aceea, postfața lui Vancu este vitală pentru receptarea sa în spațiul românesc, chiar dacă poezia lui Berryman vorbește de la sine. Nu „vorbește”, însă, atât de clar pentru urechea românilor — et pour cause. Prin grila de lectură propusă de Vancu, acea care privilegiază metabolizarea Tradiției, Berryman poate fi receptat drept poetul noutății (în sensul cerut de Pound, dar și de Eliot: noutatea este mai bună decât repetarea) care lucrează cu toate motoarele stârnite de cunoașterea și prelucrarea de o manieră profund personală a tradiției. Maniera care l-a consacrat, dacă putem spune astfel, este a poemului scurt, de 18 versuri, în trei stanțe (explică Vancu mai bine decât mine). Ceea ce spusese Eliot în eseurile sale, anume că tradiția nu poate fi moștenită, ci dobândită printr-o grea strădanie, dacă vrei să contezi ca poet după 25 de ani, este absolut adevărat — și nu doar în cazul lui Berryman. Dacă urmărim traiectul său intelectual putem vedea cum asimilează poezia unor înaintași precum Yeats („umbra măreață” din „Cântecul 312”) până la studiile despre poezia unor Pound sau Stephen Crane, ca să nu mai vorbim de Shakespeare; dar s-a spus ca a fost influențat și de poeți ca Auden și Hopkins. Căci Berryman, dincolo de tribulațiile existențiale și literare, rămâne poetul unei sinucideri anunțate, cu o poftă de viață exprimată atât de vital în poemele sale. Faptul că a reușit în 1972 s-o și facă nu este decât un fapt banal în analele poliției din Minneapolis; însă, cu certitudine, este, prin poezia pe care o scrie, cronica pre versuri tocmită a unei sinucideri prevestite, ca în teribilul „Cântec vis 172”: „Fața ta mohorâtă venea la masa mea Sinucidere./ Forța ta venea ca un torent la capătul/ agoniei și urgiei./ Ai fost botezată la început Sylvia Plath/ și ți-ai schimbat numele în D-na Hughes și ai zămislit/ și ai mers până la capăt cu țicneala// până când cuptorul a părut locul adecvat pentru tine./ Îți privesc îndelung fața, o geografie a tristeții,/ sub glugă, până când admit/ iar faptul că ne-ai părăsit acum/ deși țipetele copiilor orfani mă fac s-o iau de la capăt./ Tortura ta aici a fost scurtă,// lungă e ieșirea ta repetându-se mereu, un exemplu prost, înc-o sinucidere/ de stivuit peste altele/ până când smintitul Henry cu surorile & frații lui/ plecați brusc să ia o pauză ca să întrebe de ce el/ singur ține piept torentului abject.”
Torentul abject e fără sfârșit și Berryman e preocupat în multe dintre poemele culegerii alcătuite de Vancu de dispariția poetului, a ființei nemuritoare în scris, dar supusă extincției ca oricare alt om. De la „Cântecul vis 153” („Sunt nervos pe Dumnezeu că a nenorocit generația asta”) trecând prin „Cântecul 187” („Doamnele poetese nu trebuie să se mărite”) și până la favoritul meu, 310 („Darul i s-a retras. Nu mai poate scrie”), Berryman reface o arheologie inițiatică a poeților afini, a poeților care i-au marcat existența și poezia, a figurilor care s-au retras într-un muzeu de umbre al memoriei. Asta l-a făcut pe editorul Antologiei Norton a poeziei moderne să aprecieze mai târziu că „ceea ce pare mai probabil să supraviețuiască din poezia sa este portretul înțepător și multi-fațetat al unei personalități complexe care, în ciuda excentricității sale, a rămas aproape de viața intelectuală și spirituală a mijlocului de secol și după.” Vechii, ca Rilke, nu au noroc. Sunt expediați printr-o decizie inchizitorială, ca un soi de corupători ai „preadecepționatelor domnițe”, o ironie desigur pentru publicul său monden, căruia-i făcea cu ochiul: „Rilke era un abject./ Admit că tristețile/ muzica/ titlurile lui fermecau prea-decepționatele domnițe. Un prag mai rău decât cercurile/ unde cei scârnavi/ stau/ pândesc,/ ăsta al lui Rilke…” („Cântec vis 3 — Un stimulent pentru o fiară bătrână”).
Numai că lumea lui Berryman este tot ce poate fi mai departe de un muzeu încremenit, chiar dacă figurile stranii care o populează, în frunte cu „mohorâtul, neostoitul Henry” provoacă, la lectură, senzație de vid populat de făpturi care caută aerul. Un soi de labirint creat de un monstru vorace care se expune pe sine, acel Henry atins de o morbidețe, inclusiv sexuală, un tip împotriva căruia se cere „o lege”, un „om american uman”, totuși, a cărui descriere liminară („un șobolan/ cu o claie de păr pe cap”) îmi amintește de personajul lui John Updike, Harry „Rabbit” Angstrom. Despre Rabbit se zicea că e „laș”, dar „plin de viață”, însă personajul-fetiș al lui Berryman n-a fost „prea laș”, practica consecvent repetate căderi în „păcatul originar: „arta rima/ pe lângă judecarea celorlalți”. E un umor subiacent fiecărui poem-puzzle din care putem reconstitui figura lui Henry-Berryman (deși poetul a respins echivalența apăsată, în acest sens: „I am not Henry”, a declarat el cândva), un fel de bătaie-de-sine-dejoc, aruncată ca plasa gladiatorului, iacum, asupra personajului care luptă în arena cu lei a existenței. Henry, eponimul looser-ului, este înseși figura noastră uimită atunci când ne privim în oglindă și recunoaștem ceea ce suntem: „…un chip sienez grav de pe care o mie de ani/ n-ar reuși să șteargă reproșul profilat în tăcere. Oribil/ cu ochii deschiși, așteaptă orb” („Cântecul 29”). Când a publicat prima selecție, de 77 de poeme, din Dream Songs, Robert Lowell a întâmpinat cartea astfel: „La început creierul suferă și îngheață de atâta întuneric, dezordine și ciudățenie. După o vreme, situațiile repetate și sporovăiala indecentă devin din ce în ce mai agreabile, cu toate că și acum nu aș avea încredere în mine să parafrazez cu acuratețe măcar jumătate din secțiuni.” Nu vreau să dau versurilor lui Berryman nu știu ce conotație morală, poezia nu poate fi un tip de judecată a celorlalți (o spune poetul însuși în versul citat mai devreme), dar ea poate lăsa o urmă pe felul nostru de a ne proiecta în existență, un fel de amprentă a ceea ce suntem atunci când o citim. Versurile lui Berryman, foarte idiosincratice, virulente, deloc prevenitoare, sunt încărcate de o conștiință pură a vinovăției care ni s-a „dat”. A te împotrivi ei înseamnă a deveni, în felul fiecăruia, un Henry multiplicat, cu un dușman consacrat: Dumnezeu. Când ai un asemenea adversar, viața merită trăită din plin, chiar dacă „prieteni, e plictisitoare”!
Din biografia întocmită de Radu Vancu aflăm despre lupta poetului cu alcoolismul, cu sexualitatea sa exacerbată, până la târzia „conversiune mistică”. Poetul renunță la credința într-un Dumnezeu transcendent și ajunge să creadă că Dumnezeu intervine în destinele oamenilor, cumva în felul expus de Whitehead care afirmă undeva că „Dumnezeu protejează lumea pe măsură ce aceasta trece în imanența propriei sale vieți”. Adică are grijă să nu se piardă nimic din ceea ce trebuie protejat, iar asta o face cu blândețea unui poet: „El nu creează lumea, el o protejează; sau, mai exact, el este poetul lumii, călăuzind-o cu o blândă îngăduință, după propria sa viziune a adevărului, frumuseții și binelui.”
Henry-Beryman este în Cântece vis un pseudo-credincios, un speculant al îngăduinței și toleranței divine: „Îngăduie-mi, Tu Cel Fără Somn,/ o experiență personală cu trupul doamnei Boogry/ înainte să mă îndepărtez de poftele cărnii” („Cântecul 69”), un pezevenghi căruia e posibil ca Dumnezeu să-i facă hatârul, tocmai pentru o discuție ulterioară, lămuritoare, cu cel care geme sub povara transcendentului. În fond, „cea mai rea carieră” e a lui Dumnezeu, adică a cuiva care a fost comparat cândva inclusiv cu Mozart, un artist precoce, mort tânăr. Ambii cu muzica lor, doar că primul are o toleranță mai mare la impostația unei voci la care America a ciulit cândva urechile. Traducerea propusă de Radu Vancu este un eveniment editorial care trebuie consemnat ca atare. „Cariera” lui Berryman în România e abia la început: „Cândva-ntr-un sicomor (aidoma lui Zaheu suit să-l vadă pe Cristos, n.m. N. C.) eram fericit/ stând în vârf, și cântam”… »

‹‹‹ Ascunde