„Dragă Iustin,

Iată-mă, un om încă tânăr într-un anotimp înghețat, fumând în fereastra bucătăriei, trăgând cu urechea la poezia pe care băiețelul meu o repetă-n cealaltă cameră pentru serbarea de mâine. Din când în când, încerc să-mi țin respirația, uneori închid repede ochii. Nu se schimbă nimic. Doar pata care plutea dimineață prin aer a înțepenit acum deasupra copacului de la capătul parcului. Unul dintre nenumăratele obiecte pe care nu le putem observa decât după ce și-au încetat mișcarea. E nevoie de o bucurie constantă și de o tehnică impecabilă pentru a le observa din timp deplasarea și pentru a înțelege cu exactitate legile lor interne, total independente de noi — asta m-a încântat în cărțile tale de la bun început. Azi m-am gândit la tine de două ori.
Prima dată să fi fost patru, patru jumate dimineața, imediat ce am terminat de făcut cafeaua la ibric și mi- am aprins o țigară.
Există întotdeauna cineva care apare pe neașteptate și face un gest, un gest aproape indiferent, dar care se dovedește a fi hotărâtor, care pune mai apoi în mișcare lucrurile cu adevărat esențiale. Plăcerea teribilă de a mă trezi dimineața foarte devreme doar pentru a mă bucura de cafea ți se datorează ție. Există, pe ultima copertă a Familiei și echilibrul(ui) indiferent (favorita mea din tot ce-ai scris), fotografia aceea cu tine în geacă de blugi, puțin mahmur, cu o ceașcă mare de cafea în mână. Se vede limpede: oboseala aproape a trecut, ultimele semne de neîncredere din timpul nopții s-au diluat — nu poate urma decât bucuria. Plăcerea de a fi încă în viață și de a sorbi primele guri de cafea. Remontarea. Repoziționarea în fața lumii care e gata să te asculte, Încrederea căpătată la capătul cafelei. Aceasta e imaginea pe care o port cu mine încă de când eram foarte, foarte tânăr și visam să public poezii și să fiu admirat așa cum te admiram eu. Eram adolescent, locuiam cu ai mei într-un cătun de la capătul lumii și încă nu apăruse moda ca lumea să-și înceapă ziua cu o cafea. La noi în casă nici nu se pomenea cuvântul, darămite să găsești așa ceva. Tocmai te cunoscusem (și, vai, ce uimit eram! Un poet tânăr și faimos, despre care auzisem deja o grămadă de lucruri, care îmi spusese încă de la prima întâlnire «poete» și care mă îmbrățișase strâns — e-adevărat, doar ca modalitate de a mă faulta și de a mă opri să înscriu la miuța încropită în curtea Muzeului de Artă din Sângeorz!), tocmai te cunoscusem și nu-mi puteam lua ochii de la poza aia de pe coperta a patra — și ajunsesem să merg în fiecare seară câte doi kilometri până la singurul magazin din sat ca să îmi cumpăr câte un plic de ness pentru dimineață — și cred că atunci, pentru prima dată, în mintea mea s-a făcut legătura esențială între scris și cafea, lucru de care nu m-am mai putut lipsi niciodată. Până și azi, când gestul de a scris e tot mai rar și mai chinuit, iar gândul la admirația celorlalți a devenit inutil, mi-e imposibil să mă așez în fața unei hârtii fără o ceașcă mare, plină cu cafea neagră și tare, așa cum mi-am imaginat mereu că-ți place s-o bei.
Băiețelul meu s-a poticnit la ultima strofă și acum plânge și nu mai vrea să reia poezia. Am terminat și eu țigara, mă voi duce imediat să-l consolez.
Am mai închis o dată ochii și m-am gândit: orice am face, nu se va schimba nimic.
La prânz, am ieșit la o bere în Class — m-a sunat Claudiu că e în Bistrița și că mi-adus câteva din ultimele cărți tipărite la editura lui. M-am bucurat foarte mult când am văzut antologia ta — e o treabă excelent făcută, era nevoie de așa ceva. Și am fost de-a dreptul încântat când am văzut că apar și câteva poeme din Limitele puterii sau mituirea martorilor — e o carte la care țin foarte mult și care, cu mulți ani în urmă, m-a făcut să visez la posibilitatea de a scrie împreună, noi doi, un volum la patru mâini. N-am mai apucat să-ți propun asta, dar, nu știu de ce, sunt convins că ai fi acceptat, chiar dacă scrisul meu s-a îndepărtat foarte mult de bucurie. Și mi-am mai amintit că, acum ceva vreme, la una dintre cafenelele de aici, am stat la o masă cu mai mulți liceeni de la școala la care predau — și-n seara aceea puteai comanda o cafea în schimbul unei poezii scrise pe o foaie cu însemnele Julius Meinl — și o superbă domnișoară de clasa a X-a a scris cu o cariocă verde: Diavolul nu e rău, e nesimțit — și asta m-a emoționat profund.
Băiețelul mă strigă, vrea să ne jucăm cu mașinuțele, e timpul să plec. Te salut, Iustin.
Dan.”

‹‹‹ Ascunde

„(...) De fapt, Iustin Panța nu a vorbit niciodată despre lucruri simple. Simplitatea este machiajul unui obiect adesea mult prea înspăimântător pentru ochiul observatorului. Ca atunci când înmărmurești de fascinație în fața privirii halucinante a unei feline sălbatice, aflate de cealaltă parte a gratiilor. (...) Caracterul regizoral al liricii lui Panța ne este relevat tocmai prin alegerea unei recuzite precise, care funcționează asemenea unui obiectiv către microcosmosul intimității. (...) Pe baza unei astfel de dispuneri, atmosfera poeziei este guvernată de o tensiune domolită, dar imprevizibilă, asemănătoare reacțiilor unei bucăți de metal de care apropii foarte încet un magnet.”

‹‹‹ Ascunde

„Face întâmplarea să te uiți la o generație de poeți apropiați ca vârstă de a ta și să le apreciezi, cu nerecunoscută părtinire, volumul ăsta, poemul ăla, lectura nu-știu-care, cum (și pentru că) mai demult mureai de satisfacție că praștia ta, pe care ți-a fabricat-o un frate mai mare, e cea mai bună din tot parcul. Desigur, coexistă în capul tău complex de copil sentimente atât de amestecate (vinovați de noua reședință a sentimentelor nu pot fi decât optzeciștii) încât din aceleași ingrediente, spre resemnarea disperată a bucătăriei adulte, ar putea ieși supă cremă de dovleac în loc de lapte de pasăre cu o ușurință înspăimântătoare: azi umbli țanțoș în adidașii fratelui spre invidia prietenilor, mâine te faci galben pe tricicleta lui cu spițe strălucitoare și cauciucuri roșii și îi scrii o cronică sărată, de mai mare dragul stimei de sine și al afirmării. Dar meargă, așa se echilibrează spiritul critic veșnic tânăr cu subiectivitatea, veșnic înfășurată-n pixeli.
Surpriza vine însă din altă parte. Toată lumea are un frate mai mare iar cine n-are, de un văr măcar să-și facă rost. Uimirea apare când afli că fratele mai mare are și el un frate mai mare, crescut cumva de niște bunici pe care tu nu i-ai cunoscut niciodată. Acest al doilea frate, să-i spunem Iustin Panța, încă de pe vremea când tu erai preadolescent umbla cu mâinile lui îndemânatice în înseși firele generației de care făceam vorbire la începutul poveștii. De exemplu, schimba numele unei fete din Adela Duțu în Adela Greceanu. Îl învăța atât de bine pe un Dan Coman să bea cafea, încât aceasta i-a devenit ultimului, în viață și în texte, fetiș. Pe un Radu Vancu îl ghida înspre lucidele metode ale masacrului și ale mefienței. Mă grăbesc să adaug, pentru a nu crea blocaje mintale, că e vorba de masacru și mefiență față de propriul text. Bunăoară, dar exemplele pot continua, unui Claudiu Komartin i se revela după moarte sub forma unor cruci de neon, tocmai în Coreea de Sud. Firește, teama de răstălmăcire perfidă a sensului mă zorește să completez: Claudiu face de fapt o minunată asociere între limpezimea, claritatea discursului poetic iustinian și strălucirea respectivelor cruci în noaptea asiatică. Sensul ușor mistic al asocierii este calculat și cum nu se poate mai potrivit pentru cel care este amintit cu fericita expresie de „teolog privat” a Ruxandrei Cesereanu.
Jocul (nevinovat) de mai sus vine dintr-o târzie descoperire a lui Iustin Panța, o dată cu editarea antologiei Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește, gândită de redacția revistei sibiene «Euphorion». Or a scrie poezie fără a-l citi pe Panța pare, cu toată prețiozitatea afirmației, o distracție puerilă și vanitoasă (aceeași sentință atârna clar în aer și după epuizarea lui Ivănescu), în lipsa acelui frate mai mare care să te apere de patetic, de obscen, de ridicol.
Dar nu mă pot abține să mai scriu puțin, să mai citesc puțin. Să mai ridic ochii din carte apoi, și să privesc în jur. Să văd că destinația obiectelor mele se distorsionează. Ale mele rămân contururile în praf ale unor foste obiecte. Mă ridic de la masă, o găsesc în bucătărie, o întreb, îmi spune că totul este în regulă. Mă întorc în sufragerie, o găsesc la birou, mă întreabă cu cine am vorbit în bucătărie. Care bucătărie? Strângeam în mână fierul de călcat, sigur de concretețea lui așa cum eram sigur că strâng în mână un obiect de putea fi la fel de bine un fier de călcat. Pe stradă au început să încarce indiferenți pubelele, una câte una, fumând fără grabă în zgomotul de relanti al motorului, ca un tors de pisică. Acea pisică cu care obișnuiam să ne întindem împreună în pat, cu ea între noi, jucându-ne de-a realitatea până ne cuprindea somnul. Acum eu nu exist. Acum tu nu exiști. Acum ea nu există. De fiecare dată, la finalul jocului, din trei rămâneau doi. Eu și pisica. Tu și pisica. Uneori, oameni așezați în cerc în jurul nostru, mâncând. În mijlocul nedumeririi noastre și al prânzului lor, era destul să schimb canalul. Să mă plimb, să zapez, să înregistrez vizitatorii ce intrau în scenă, nu toți pe gustul nostru sau al publicului. Dar noi știam că puteam opri oricând jocul ăsta, puteam încuia ușa și elibera pisica, să toarcă și pentru alți trecători.
Ridic privirea din carte. Citisem /două case/, din volumul Lucruri simple sau echilibrul instabil.
Probabil că acesta este Iustin Panța.

Am locuit pe strada Rahovei fără să știu cine e Iustin Panța. Am locuit pe strada Vasile Aaron fără să știu cine e Mircea Ivănescu. Acum locuiesc pe Carpaților. De mâine mă apuc de treabă.”

‹‹‹ Ascunde

„Ceea ce se remarcă de la prima lectură a poemelor lui Iustin Panța este elanul discursiv. Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește cuprinde selecții din volumele de poeme ale autorului, iar avantajul unei astfel de compilații este că dă posibilitatea lectorului să compare vocile narative (nu spun gratuit «narative») ale diverselor vârste poetice. Dincolo de interesul strict critic pe care o asemenea apariție editorială îl poate stârni, volumul este și un tribut adus unuia dintre cei mai discreți și interesanți poeți ai ultimelor decenii.
Încă de la Obiecte mișcate se prefigura preocuparea maniacală a poetului de a restabili, ca într-o scară ierarhică bine încropită, locul și rostul gesturilor anodine ori al lucrurilor simple. Întotdeauna, însă, învestirea cu forță a banalului ascunde încercarea poetului de a închega și o ordine afectivă. Obiectele din jur par niște reprezentări ale unor stări interioare și, din această cauză, orice kinetică a primelor produce efecte nebănuite în cele de pe urmă. Un salut stingher dintr-o gară devine, prin el însuși, o metaforă a speranței & a coeziunii: „așa cum am dat uitării întâmplarea din gară,/ când am sosit prea târziu la peron, trenul plecase/ și făceam cu mâna cuiva nevăzut,/ din tren nu știam ce mână îmi răspunde sau dacă îmi răspunde vreuna./ Nici uitarea nu este deloc un lucru simplu.” Aceste sentințe finale, chiar dacă fals clișeistice, nu fac decât să întărească o convingere mai veche: aceea că lumea și-a stabilit deja regulile precise, iar orice încercare nebunească de destabilizare e sortită eșecului și, în orice caz, inutilă. Iustin Panța transferă aceste adevăruri către un sine complet evacuat de vanități ori orgolii, între granițele căruia realitatea e prizată cu un laissez-faire lucid și hâtru. Pentru poet, intimitatea nu poate fi trăită decât ca un dar pe care ți-l oferă privațiunile sociale ori de altă natură: «o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri, în camera strâmtă./ Nu aveam la îndemână decât jarul țigării și brusc am simțit nevoia să-i văd fața./ Și atunci i-am purtat țigara în jurul chipului —/ figura ei era, cufundată în fumul și lumina aproape inexistentă ale țigării,/ doar un halou». În lumea imaginată de poet, totul se recuperează — chiar dacă artificial —, nimic nu se pierde, lucrurile își recapătă utilitatea cu o simplitate ciudată, ca și cum ruptura inițială nu a avut niciodată loc. Supraviețuirea ia aici forma micilor revizii ale elementelor care compun banalitatea unei zile, oricare ar fi ea: «Umpli cu un lut de altă culoare locul ciobit al unui vas, de acolo lipsește și toarta, i-o modelezi din vechiul lut, lași vasul să se usuce și peste câteva zile îl apuci de toartă, îl umpli cu apă și bei.»
În Lucruri simple sau echilibrul instabil tonul devine sobru, iar imaginile se construiesc în jurul unor scene de intimitate devoalată caustic, chiar autoironic pe alocuri. În poemul pană de curent, de exemplu, scena înfățișează un om obișnuindu-se treptat cu întunericul, din care e apoi scos brutal, printr-un sunet altminteri familiar (cel al frigiderului repus în funcțiune). Rezultatul e un soi de dislocare mentală, un mod de a înlocui liniștea previzibilului cu frica de schimbări bruște. Mici accente de satiră, fără a ieși din tonul selfmocking, se găsesc printre rândurile construite ca adevărate puneri-în-scenă, ca mărunte regii ale vieții, pe care — spirit ludic — poetul le dezamorsează rapid și eficient: «Mi-a spus el odată — dacă într-adevăr raiul există nu știu cât de bine o vom duce acolo (în eventualitatea cuceririi lui), atâta timp cât în acele minunate grădini nu ne vom putea bucura de răul nimănui.»
Poemele epice din Limitele puterii sau mituirea martorilor (un roman rusesc) continuă maniera discursivă din precedentele volume. De data aceasta, mai pronunțată decât dorința de emoție lirică mi se pare relatarea detașată, aproape neimplicată și rece a poetului. El pare că-și asumă rolul simplului privitor, a cărui menire e redarea exactă a poveștii, fără considerente subiective ori trimiteri la experiența proprie. Se păstrează, într-o formă chiar mai obsesiv-ofensivă, pledoaria pentru material ca unică și palpabilă dovadă a trecerii prin lume. Corpurile au consistență și, pe cale de consecință, dobândesc proprietăți omenești, pentru că altfel nu li s-ar pricepe sensurile și utilitatea: «Dar dacă tot am ajuns să evocăm scena cu pricina să ne punem întrebarea — vasul acela nu a fost martorul (adică obiectul, lucrul poate și el depune mărturie, asta înseamnă că orice, nu numai oricine poate s-o facă: obiectele fiind vii, și ele au fost mântuite), vasul, deci, nu a fost martorul care atunci, ca și acum, a trebuit lichidat?»
Sensibilitatea nativă a eroului din istorisirile lui Iustin Panța nu are niciun remediu. Se ghicește, îndărătul câte unui vers mai onest, o anume condescendență a celor din jur față de reveriile inocente ale poetului. Rezultatul este o nouă asumare a naivității din partea lui, de data aceasta sub forma unui transfer benevol de identitate lirică. În imagini naive și frumoase (în sens calofil), apărătorul simplității demonstrează aproape matematic realitatea sentimentului, cu o exactitate de pedagog. Metafora e prezentă ca o fulgurație imperceptibilă, într-atât de riguroasă pare rezolvarea «ecuației»: «Sigur că o iubeam mult pe ființa aceea,/ în lungile noastre drumuri pe jos încercam să-i explic —/ uite, îi spuneam, ploaia pătrunde mai lesne în sufletele noastre/ decât sub caroseria unei mașini,/ pata aceea de asfalt uscat pe trotuarul ud/ nu poate însemna adevărul. Este o minciună.» («Lumânarea», în Familia și Echilibrul indiferent) Acest tip de prozaism pur nu are nimic din spiritul jucăuș optzecist, nici din atitudinea revoltat-egoistă a douămiismului. Îmi pare mai degrabă tributar nouăzecismului, în siajul unui Ioan Es. Pop, în linia viril-tandră a acestuia (chiar dacă tonul de ansamblu al liricii lui Panța e coborât din Mircea Ivănescu, fără discuție). Într-un poem al aceluiași volum, Nevermore sau ușa din mijloc, fericirea apare ca o chestiune de perspectivă, ca o pendulare perpetuă între nuanțe. În același stil de o sinceritate dezarmantă, poetul face apologia trecerii prin diferite trepte ale insuportabilului pentru a putea percepe, chiar fulgerător, beatitudinea. Pactul cu întunericul și cu suferința e condiția necesară pentru această voluptate a bucuriei singulare. Fericirea e doar temporară și iluzorie, dar senzorială: «Dar poate că adevărul nici nu durează prea mult,/ așa cum frântura aceea de secundă/ în care te afli la căldură după un frig prea îndelungat/ ți se pare atât de fericită,/ apoi îți dai seama — căldura este și ea de nesuportat/ și fugi din nou la frigul de mai înainte,/ mai trăind o frântură de secundă fericită./ Deci și așteptarea ta e o fugă/ dintr-o parte în alta a unor sentimente care te încearcă pe rând/ și-ți dau câte o clipă de mulțumire/ chiar dacă în fugă uiți (atât e de îndelungată)/ dacă te îndrepți spre căldura sau spre frigul sentimentului tău.»
Există în fiecare dintre volumele lui Iustin Panța câte un fir călăuzitor care se păstrează intact și viguros, deși perspectivele narative se schimbă. Ba chiar, în cazul unor obsesii puternice, ele trec dintr-o carte în alta cu o remarcabilă ușurință. Tema fericirii care își are originea atât în confruntarea cu răul, cât și în revizitarea matură a propriei melancolii e omniprezentă. În Cealaltă obișnuință, discursul se rafinează, însă tema rămâne nemodificată: «Poți fi câteodată fericit/ nu în ciuda sau împotriva tristeții,/ ci datorită tristeții, i-am mai spus./ Melancolia mângâietoare a faptelor tale/ străluminează cu o căldură grațioasă, gingașă,/ totul în jur, chiar și plutoanele de execuție în masă./ Și am continuat: astfel, datorită și melancoliei,/ totul e îngăduit cu cinism.» Volumul se încheie cu una dintre cele mai tulburătoare poezii ale autorului, Copil în piața orașului, în care prezentul nepăsător la dramele celor care îl trăiesc pare o sfidare și, în același timp, o rescriere cu armele lucidității a trecutului. Poemul e o combinație de sarcasm și suferință, iar personajul lui Panța pare un etern rătăcit între dorința de a retrăi clipa de elevație și imperativul de a rămâne actual. Poezia e un adevărat elogiu al zădărniciei și al melancoliei fără scăpare.
Proverbial, dar emoționant, colocvial, dar meticulos, Iustin Panța este un povestitor infatigabil al nesemnificativului și unul dintre cei mai surprinzători și greu de prins în insectarul taxonomic poeți ai ultimelor decenii. Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește este un volum cu o consistentă valoare documentară și cu o nu mai puțin importantă miză estetică de care aș vrea să cred că măcar unii poeți tineri, care au acum ocazia să-l (re)descopere, vor ține seamă.”

‹‹‹ Ascunde