« Cincisprezece ani au trecut de când Alexandru Potcoavă a publicat prima carte. Se numea iar bianca sta-n alex și reflecta o indubitabilă conștiință a inovației. Poezia nu își mai era suficientă sieși. Avea nevoie de o formă care să o elibereze. O asemenea formă proaspătă nu poate fi însuflețită decât de real — în toate variantele lui de manifestare. Este și motivul pentru care Alexandru Potcoavă părea să cultive o anumită formă de poezie, doar pentru a o nega ulterior. Cartea debutului era fidelă realului autentic, despovărat de prelucrări edulcorate, dar impregnat de structuri magnetice care provocau efectul poetic. Totul lăsa impresia spontaneității în primele poeme, așa cum totul era (la fel de firesc) organizat într-un discurs în care trăirile se lăsau intens aspirate — cu un amestec reavăn de lirism și apetență spre ironie. Sau chiar spre parodic.
După debut, Alexandru Potcoavă s-a orientat spre roman și proză scurtă: Pavel și ai lui (2005), Șoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli! (2011), Ce a văzut Parisul (2012) păreau a pecetlui abandonarea definitivă a poeziei. N-a fost așa. După cincisprezece ani, așadar, scriitorul timișorean arată că nu și-a epuizat resursele poetice. Dimpotrivă: noua lui carte arată o temelie solidă, nu o structură ridicată pe nisip, cu un entuziasm pripit. Aș spune că Alexandru Potcoavă și-a luat răgazul de a-și evalua, pe-ndelete, potențialul. De a-și estima înzestrările și limitele.
Iar, înainte de a fi o piedică în calea uitării, Într-o zi nu ne vom mai recunoaște (Casa de Editură Max Blecher, 2016) se dovedește o adâncire (ontologic și poetic) în-temeietoare. Sau o participare dinamică la adevărul aflat la un pas de a fi înstrăinat, sufocat, desfigurat: „arte poetice chirii manifeste/ necrologuri și alte asemenea/ cred în prieteni și ei/ treaba lor în ce cred/ oricum/ în oglinda retrovizoare/ viața și moartea se uită/ ca aiuritele la mine/ ca amețitele se/ țin în brațe pe mijlocul șoselei/ în timp ce mă îndepărtez în viteză de/ amândouă și mă doare fix undeva cine/ înaintea mea vopsește la nesfârșit/ linia continuă”.
La limita dintre tonic și melancolic, Alexandru Potcoavă oferă un tablou care fixează urma adevărului, înainte de a schița un ghid de întrebuințare inteligentă a nostalgiilor. Cu voci distincte și personaje bine deslușite, Într-o zi nu ne vom mai recunoaște e o poveste poliedrică despre identitate și afectivitate. Despre pierdere, durere și memorie. Sau o confesiune avântat-nostalgică, cu mici istorii înșirate pe firul unui biografism care își reclamă debusolant supremația denotativă, dar care e minat irepresibil de o încărcătură poetică generos revelată exact când o credeai înlăturată. Lucid-empatică în substanță și narativ-entuziastă în expresivitate, fibra creatoare a lui Alexandru Potcoavă se contractă sub impulsuri contradictorii. Așa cum apare în nicolae, chichere sau dero, pofta de viață e pe cât de senin maniacală, pe atât de sumbru devastatoare.
E interesant de observat cum în poemele narative ale lui Alexandru Potcoavă nu pretextul confesiunii provoacă emoția, ci felul în care amintirea se exprimă prin cuvânt și se imprimă, fotografic, pe retină. Întâlnim aici o iscusință poetică determinantă, care face ca decupajul să reflecte, chibzuit, (a)temporalitatea poveștii, dar și ca întreaga carte să devină o galerie a capacității divagatorii pe care-o ascunde cotidianul în raport cu ceea ce contează — corecta situare față de adevăr și imaginea lui.
Fără a exagera efectul dramatic și evitând cu succes artificiul stilistic, poemele lui Alexandru Potcoavă arată cum experiența poate fi înzestrată cu un sens nou: e înfăptuirea unei căutări și realizarea unei întâlniri — în mișcarea identității pe suportul adevărului (ori al umbrei) și în graficul care stabilește locul de întâlnire a poeziei cu proza: „— spune-mi ce vezi — te-am prins eu de umeri/ — șiruri de pomi până departe și luminile unui/ supermarket unde n-am fost niciodată// — o fi am zis timpul nu-i pierdut ca pentru/ miile de băieți ce-au scăpat cu ultima suflare/ de un drum în siberia și îngrașă pământul aici/ în lagărul abandonat de sovietici și devenit/ gospodărie de partid// […] — bine, dar de ce îmi povestești mie/ toate astea?/ — pentru că nu o să fim/ împreună pentru totdeauna — oricât/ ne vom privi cu ochii urmașilor noștri/ într-o zi nu ne vom mai recunoaște” (oana).
Carte compactă, scrisă cu vervă și sensibilitate, cu ritm și culoare, Într-o zi nu ne vom mai recunoaște a meritat așteptarea. E (în ochii mei) o reușită de necontestat. »

‹‹‹ Ascunde